Zambetul lui Dumnezeu - Iulia Dragomir

O poeta zglobie si solara, sprintara si‑n diorama starilor si‑n joaca versificatiei (aici predilect pe ritmica populara, poate in replica la Nichita Stanescu, pe care‑l si venereaza), Iulia Dragomir cultiva – si traieste din – arta euforiei. Poemele ei sunt efuziuni si elanuri starnite de „o dragoste motor” si ea insasi tinde sa devina o „poezie cu trup”, macar ca peanurile pe care le canta, chiotele euforizante pe care le scoate vorbesc despre o iubire ca pur elan spiritual, mai putin senzual si aproape necorporalizata. E o stare de bine entuziasmanta si contagioasa in poemele acestei fete careia „soarele ii sta in poala” si care se simte „fantana tineretii”. Tot ce mai vrea e „sa capete aripi la picior” ca sa transforme levitatia in zburda cotidiana. Intr‑o incantatie erotizata traieste Iulia, intr‑o deplina efervescenta a clipei – „ca marea” de mare – si intr‑un prezent care e o partitura de extaze si de narcoze. Prin toate se stravede o religiozitate ingenua care nu stanjeneste cu nimic bucuriile pamantesti, ba dimpotriva, participa la emulatia lor. Iulia „se infrupta” intr‑adevar din „dulceata de ghimbir a clipei”, prinzand regulat momentul in care „Dumnezeu” face din ea „arcus si vers”. Nu se sperie de naivitatile care survin pe firul entuziasmului vital, ci le foloseste ca functie de autenticitate. O stare de ebrietate luminoasa e toata cartea. Al. Cistelecan