Virgil Gheorghiu si Monica Lovinescu. Conflictul Orei 25 reflectat in dosarele Securitatii - Iuli...

La douazeci de ani distanta, doi scriitori romani, care au ales Franta drept tara exilului si au adoptat limba franceza, au avut o soarta similara din motive aproape identice. Cand, entuziasmat de aventura sovietica, Panait Istrati intreprinde cu fervoare aproape religioasa o calatorie in URSS, in compania „fratelui sau” Nikos Kazantzakis, el se angajeaza in cauza. Dar confruntat cu minciunile propagandei si rautatile birocratiei, dezamagirea creste si, spre deosebire de prietenul sau grec, autorul lucrarii Kyra Kyralina nu poate rezolva divortul dintre vis si realitatea pe care a descoperit-o la fata locului. Intorcandu-se la Paris, temandu-se ca si-a pierdut credinta in oameni, dupa ce a observat ca toate sperantele, pe care acest fiu al unui haiduc le-a pus in regimul sovietic, s-au prabusit, el nu are alta optiune decat sa spuna aceasta poveste. Sa arate ce a vazut. In ciuda presiunilor anturajului sau care il indeamna sa nu faca nimic, inclusiv Romain Rolland care il roaga sa nu publice nimic, Istrati decide, cu riscul, dupa cum a spus, sa sparga vasele, sa scrie povestea acestei calatorii in care a descoperit reversul peisajului Potemkin, care gaseste atat de multi sustinatori in Franta. Cand a aparut Spre alta flacara, in 1929, Istrati a fost literalmente „dezlegat”. Dupa cum scrie biograful lui, Monique Jutrin: „Reactiile presei nu au intarziat sa apara. Stanga il numeste pe Istrati un „anarhist dur”, un „burghez romantic”, „vandut Sigurantei romane”. Ziarele de dreapta ii reproseaza lipsa de fermitate a criticilor. [...] Spre alta flacara ii aduce o imensa ostilitate. […] Presa comunista se dezlantuie […]. Se creaza un gol in jurul lui”. Intr-un context similar, cu aproximativ aceiasi actori, aceeasi virulenta si aceleasi acuzatii, cu acelasi rezultat, va fi ostracizat compatriotul si urmasul lui Panait Istrati: Virgil Gheorghiu. Exact la douazeci de ani dupa Spre alta flacara, un tanar scriitor roman de treizeci de ani, intrat ilegal in Franta cu cateva luni mai devreme, publica, prin intermediul lui Mircea Eliade, care il vede ca pe o oportunitate de a promova diaspora romaneasca exilata la Paris – dar Gheorghiu va fi mereu in marginea acestor personalitati ale exilului romanesc imortalizate prin fotografia trio-ului Eliade-Cioran-Ionesco, din Piata Furstenberg – romanul sau, Ora 25. Cartea a avut un succes imens, ceea ce a transformat-o intr-unul dintre cele mai mari best-seller-uri din perioada imediat postbelica. Peste noapte, saracul si nerecunoscutul Gheorghiu devine scriitorul despre care vorbeste toata lumea. Albert Camus este primul care se ocupa de promovarea lui. Gabriel Marcel, o mare figura intelectuala a timpului sau, i-a scris prefata. Astazi este dificil sa analizam impactul pe care l-a avut lucrarea lui in acea vreme. Dar trei ani mai tarziu, la lansarea noului sau roman, La Seconde Chance, care nu reflecta o scadere a calitatii literare sau o slabire a sferei sale generale, ci dimpotriva, asistam la o inversare brutala si violenta a opiniei. Biograful sau, Amaury d'Esneval, scrie: „Pentru Virgil, a venit unul dintre cele mai grele momente din cariera sa. Editorul sau, care-i ramane cel mai bun sprijin, este surprins. Ziarele de stanga, presa burgheza si presa clericala sunt pornite impotriva unui scriitor, nu am vazut niciodata o asemenea revolta de masa. [...] Confruntat cu astfel de reactii grosiere in masa, Gheorghiu isi da seama ca timpul pentru flori a trecut. Tratat fara menajamente, are sentimentul ca e urmarit de o haita de caini. Peste noapte, presa inventeaza cele mai grave calomnii despre el. I se arunca gunoaie in fata. I se rup cartile, i se inapoiaza – cu injurii – autografele. Devine foarte nefericit”.  Este ceea ce s-a numit „afacerea Gheorghiu”. Cand efectele secundare se vor estompa, detractorii lui Gheorghiu ii vor reprosa ca este ceea ce Vladimir Volkoff a numit un „trêtre” – apelativ format din cuvintele frantuzesti „preot” si „tradator”, pentru a desemna acesti spioni KGB care sunt hirotoniti preoti prin infiltrarea in Bisericile Ortodoxe din exil – sa fie agent dublu sub numele de Ovidiu, in numele Securitatii. Tenace, implacabile, aceste acuzatii vor avea viata lunga, intrucat toate necrologurile lui Virgil Gheorghiu in 1992 le vor repeta in unanimitate, fara sa se oboseasca sa le verifice veridicitatea. Chiar si azi, ramane o personalitate suspecta sau, in cel mai bun caz, ambigua, aceasta judecata pripita ajungand deseori sa distruga orice apreciere strict literara a operei sale. Asa cum a scris el insusi in pagini vibrante, el poarta semnul infamiei. La originea acestei duble acuzatii a lui Virgil Gheorghiu, mai intai ca antisemit si apoi ca agent dublu, este probabil aceeasi persoana, care a fost cel putin o actanta eficienta: Monica Lovinescu, a carei rezistenta si curaj in fata lui Ceausescu nu trebuie demonstrate. Chiar si in memoriile sale, La apa Vavilonului, publicate la aproape zece ani de la moartea lui Gheorghiu, Monica Lovinescu il va u...