Ultima boema bucuresteana (1964-1976) urmata de Portrete de boemi - Mihai Neagu Basarab

Ultima boema bucuresteana (1964-1976) urmata de Portrete de boemi - Mihai Neagu Basarab    Se vorbeşte adesea la noi despre « deschiderea » de după venirea la putere a lui Ceauşescu. O perioadă de respiraţie cam de un deceniu între două treceri de buldozer peste ţară. Ridicarea tălpii de pe pedala politico-ideologică ar fi adus, se spune, bunăstare diplomatică, economică şi socială, îngăduind şi o renaştere culturală, pe lângă speranţa difuză a întoarcerii la o oarecare normalitate. Istoria oficială şi studiul documentelor o confirmă. În volumele de memorii şi amintiri se găsesc, citate cu nostalgie, locuri de plăcută petrecere a timpului în Bucureşti, amintirea tarafurilor, a presei străine de la chioşcuri şi a magazinelor care aveau ce vinde. Cartea lui Mihai Neagu Basarab luminează brusc un fenomen esenţial dar încă nelămurit al acelei epoci: boema. Iar fenomenul apare, la fel de brusc, legat de decretul care a eliberat din închisori cohorte de prizonieri politici, mulţi dintre ei foşti oameni cu funcţii şi cu carte, cu morală şi maniere, cu demnitate şi umor. Greu de cazat fizic şi profesional, « foştii » au iradiat însă bagajul lor de caracter şi experienţă în lumea care fusese nu doar răsturnată şi năucită, ci şi nivelată, cu o brutalitate organizată, în douăzeci de ani. Printre mulţii conaţionali care îşi doreau deja sincer să fie plaţi, neutri, oarecare, ca să nu atragă atenţia – evident, răuvoitoare – a nimănui, cei care se singularizau de bunăvoie – prin destin dar şi prin opţiune proprie sau prin simpla lor incapacitate de a mima măcar o stimă indiferentă pentru regimul imbecililor gravi şi cruzi – constituiau o lume aparte: lipsită de şansa de a da vreun erou « exemplar » în socialismul românesc, suportând să fie tolerată, evitând pe cât posibil să fie instrumentată, supravieţuind cu aparenţe onirice/retard-inofensive şi cultivându-şi marja de libertate atât cât să evite conflictul cu puterea.  Câteva serii de intelectuali şi artişti îşi începeau astfel după 1964 negocierea inevitabilă a compromisului  întru salvarea sufletului. Vârstnicii dar şi tinerii care îşi alegeau dintre « boemi » magiştrii învăţau, de asemenea, să depisteze şi să îmbrobodească până la împrietenire durabilă personajele « cu cifru » (cu misie, cu asterisc, cu sertar dublu, cu cheiţă, cu zurgălăi…) pe care « aparatul », mereu îngrijorat de eventuale focare de răscoală, le strecura de veghe printre aceşti semi- sau sfertomarginali care, de regulă, beau şi vorbeau prea mult. Avem mare noroc cu Mihai Neagu Basarab ca autor al acestei disertaţii despre boemă şi câteva dintre figurile ei! Doctor, excelând în bolile minţii, dar şi medic curant preţ de decenii al multor boemi faimoşi, cufundat în istoria medicinii, pe care a şi predat-o, precum şi cunoscător în alte istorii ale lumii vii exo- şi esoterice, de câţiva ani director al Bibliotecii Române de la Freiburg (tezaurul exilului scris al românilor),  iată un scriitor curios şi treaz, iubitor de oameni şi de artă, care nu s-a temut să frecventeze boema anilor  ’60-’70, fără a face parte din ea, fiind mai mereu înăuntrul şi în afara ei în acelaşi timp. Cu aceeaşi naturaleţe ne teoretizează în volum boema franceză (standardul clasic), simulacrele ei de aiurea şi începăturile interbelice ale boemei româneşti, dar ne şi desenează în detaliu peisajul şi persoanele « ultimei boeme bucureştene ». Întâlnim astfel nume foarte cunoscute, ca Petre Ţuţea (fireşte, nici comunist, nici legionar, ci mintos de gradul zero), alături de cvasinecunoscutul Dan Boiţă (maestru neşcolit la desen şi stomatolog de performanţă), dar şi un pe nedrept uitat Oscar Lemnaru, un zgomotos Niculai Georgescu sau un autonom ciudat ca Decebal Niţulescu, un dramaturg adorat doar de unii, ca Teodor Mazilu, sau un reporter-prozator apreciat de toţi, ca Monciu-Sudinski ş. a. m. d. Printre portretele amănunţite trec, cu anecdotele şi focurile lor de artificii, Gheorghe Dinică, Taşcu Gheorghiu, Ion Barbu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Vinea, Păstorel Teodoreanu, Mircea Popa, Mihai Cismaru etc., etc., etc. Galeria personajelor marcate de talent-tupeu-temeritate-târnoseală-tăvălug ne provoacă voluntar la reflecţie pe marginea valorilor şi imposturii care au format şi malformat spaţiul public autohton zeci de ani. Involuntar, ni se relativizează imaginea preformatată despre boemi, căci punerea sub lupă a oricărei vieţi, cercetarea ei  în intimitate, tentativa de a dezghioca motivaţii pe care subiectul însuşi le ignoră pulverizează rezumatul utilitar de la taifasuri sau articolul sec din dicţionar. Mai mult, Mihai Neagu Basarab pune şi toate întrebările incomode din preajma distincţiei tradiţionale între modul de a fi « artist » şi « opera » ca unică garanţie acceptată a statutului de artist – cu alte cuvinte, în plasa condiţionărilor în care trăieşte omul concret, cât gest vital onest şi câtă operă mare poate el face ca să rămână deopotrivă în adevăr şi în artă? Medicul şi scriitorul Neagu Ba...