Spre stele - Timaru Ioan

Spre stele - Timaru Ioan   După cinci volume de proză excelentă, (Vârtejul amintirilor, Neantpurpuriu, Culori de Negrițești, În numele legii și Tunet zdrențuit ), cel care ne obișnuise deja cu zborul printre stele, comandorul Ion Timaru, atacă furibund poezia, din rațiuni mai mult decât artistice, mai exact din chemarea aceea tainică a văzduhului de care îi este imposibil să se despartă: De la o vreme,/ nu mai pot să zbor,/ doar visul mă incită…/ Se făcea că mă-nălțam/ pe-un nor,/ crestam văzduhul tainic/ cu poeme./ O voce mă chema copleșitor… (Aviator, p. 106) Despărțirea dureroasă de Mig-21 LanceR îl determină să încalece furtunos Pegasul, continuându-și călătoria printre stele, privind cu detașare spre pământul ״unde-au fost cândva oasele mele״ (p. 11). Cred că doar la Eminescu am mai găsit o imagine artistică de o asemenea gravitate: Un cer de stele dedesubt,/ Deasupră-i cer de stele - / Părea un fulger neîntrerupt/ Rătăcitor prin ele.// (Luceafăru ) Luându-și drept raisonneur eul poetic, poetul se confruntă în permanență cu alter-egoul său, ״scormonește״ prin sine, își caută zadarnic״pilonii de susținere״ pe care îi descoperă în cele din urmă în ״izvorul״ viu și nesecat care se cheamă Viață: Zăresc undeva/ un izvor/ ce mă-ndeamnă/ să beau/ și/ să reiau. // E inima bătând…/ Până când? (Eu, p. 82) Întreaga sa poezie pendulează între viață și moarte, aceste două enigme ale marii noastre treceri: Fantoma învățătoarei/ s-a mutat în biserică…/ Vom fi ce-am fost/ și mai mult decât atât,/ cu lumânări la căpătâi… (Fantoma, p. 18) Spectacol macabru al mărșăluirii continue spre moarte: doar mărșăluim pe rând/ către mormânt,/ nu ne încurcăm / unul pe altul,/ unii pe alții,/ mortul are nevoie de intimitate… (Cine știe?, p. 23 ). Viața dobândește sens în măsura în care știm să călătorim spre stele, animați de speranță:Îmi părea că urc,/ mă susțineau/ aripi colorate,/ iar stelele deasupra-mi/ aruncau lumini nesfârșite…/ Cătam îngăduința,/ de teama zborului./ Plutirea mă săgeta / când necuprinsul / se lipea de mine…// (Spre stele,p. 33) Taina aceasta o știu doar ei, ״icarii falnici״, obișnuiți să-și provoace destinul:Vraja/ roia arabescuri/ în tabloul de bord/ când stelele / răsturnau cerul,/ chemarea văzduhului/ ca o comoară…// (Aripi cazone, p. 29) Motiv esențial al poeziei, stelele, revin aproape obsedant, începând chiar din titlul volumului, Spre stele, (sugestie a aspirației spre absolut), apoi ca sugestie a morții: Noapte de  vară / abisală, / cu stele căzătoare / și cer întunecat. // (Concertul, p. 46), mai apoi ca simbol al trecerii inexorabile a timpului: Puhoi de stele / asistă molatic / concertului divin / peste ere...// (Muzică, p. 79), alteori asociate cu imaginea unei copilării sumbre: "puhoi de stele lăcrimânde" (Moșii de iarnă, p. 84), sau ca expresie finală a marii treceri:Se așterne praful / pe rugina vieții/ clădită cruciș./ Voi găsi începutul/ atârnat de stele...(Caut, p. 116) Flacăra vie, incandescentă, care îi menține zborul rămâne actul artistic, cel care: Cu roi de-ntrebări/ sapă/ neodihnei din mine.../ Clipocind / a moarte ușor, / mă strecor / pe munți de iluzii/ să alung necuprinsul / pictat de mirări...// (Neodihnă, p. 77) Poezia este, de altfel, singura capabilă să ne transceandă, să ne dilate timpul, să-l veșnicească:Clipa legată/ cu roți dințate/ și lanțuri/ trage timpul/ spre vânt./ Se aude clipocit / de valuri/ aproape de țărm…// Pescuiesc/ în ape tulburi,/ unduirea/ cată să mă cheme…//  (Ornic, p. 115) Dar marea poezie nu se poate totuși susține fără instrumentele stilistice necesare, iar Ion Timaru este unul dintre poeții aceia extrem de culți care știu să-și calculeze matematic zborul. Iată-l utilizând cu maximă eficiență simbolul, în poezia cu titlul omonim: Conacul părăsit/ e o gheară de vultur./ Vânătorul a ratat ținta…/ Vor factura implantul,/ gloria nu vrea să cedeze.../ Întunericul i-a pierdut urma./ Livada flutură bezele// (Simbolul, p. 26), sau transformând cimitirele bacoviene în stadioane, cu ajutorul aceluiași procedeu artistic: Cadavrele/ jucau toate sporturile/ cunoscute,/ iar/ medaliile/ erau/ stele galactice.// (Cimitirele stadioane, p. 65), sau mergând chiar spre esența simbolistică în poezia Curcubeu: Ploua cu litere / și, din nisip,/ țâșnea sânge.../ Am înrămat tabloul/ pe strada goală / în miezul zilei.// (Curcubeu, p. 99) Atmosfera bacoviană, explicabilă pentru un poet băcăuan, cu ״o vioară plângând în ateneu״și cu o ״depresie ״ de factură artistică: E moină, / un gol sifilitic/ cu rozul din suflet/ furat la cântar.../ Peisaj mioritic/ de doină/ în plâns și amar,// cu ״flori negre fumegând״, cu ״nervi ostili de primăvară״, cu ״străzi scârțâind lugubru״, cu ״note răsunând în arcușul viorii״, cu ״un parc schingiuit״sau cu ״un poet vânând tulburător amintiri prin cimitir״ nu este nicidecum imitativă, ci traduce stări sufletești unice, inconfundabile, construite perfect prin îmbinarea elementelor simboliste, căci ״parfum, cu...