Saga sarmanilor ed. a 2-a, revizuita si adaugita de Stanomir Petrovici

Saga sarmanilor ed. a 2-a, revizuita si adaugita de Stanomir Petrovici   Aura de memorial a volumului Saga sărmanilor trimite tot la generaţia ieşită de sub mantaua lui Tache Ionescu sau eventual cea a lui Nechifor Crainic. Frontiera labilă între literatura confesivă şi Istoria trăită, imprevizibilă şi agresivă, aminteşte de Mircea Eliade, Sebastian, Cioran etc., prin coexistenţa interesului documentar, cu cel estetic/ artistic, în funcţie de talentul de evocare al naratorului (v. Teama, Mama mea cu gloanţe-n păr, Zbuciumul unor zile din decembrie, Domnul Ion Raţiu, Pe un picior de plai, Prin Argeş, Noi începuturi etc.) şi de deghizarea autobiografică auctorială. Tehnica reportajului se insinuează în „saga”, atât din necesităţi compoziţionale, cât şi ca modalitate de expresie (retorică) a unei experienţe autentic personale a istoriei. Scriitorul timişorean (et in Timişoara ego; dar şi, coincidenţă, et in Belgrad ego!), deşi este preocupat esenţialmente de a transmite experienţele şi trăirile personale din ultimii 60 de ani, ca în orice proză deghizat autobiografică situată fatal la frontierele literaturii de frontieră (amintiri, jurnal, confesiune, memorii, reportaj etc.), alunecă, începând cu capitolul Anul 1989…, în ceea ce s-ar putea numi roman politic. Dar care roman nu este politic? Chiar şi cel erotic. Este exclus politicul din Adam şi Eva de Liviu Rebreanu? Mă îndoiesc! Naratorul reuşeşte să se afle situat, când „amintirea” o cere, „în afara” a ceea ce scrie, adică obiectiv, aparent detaşat, neimplicat, vorbind despre alţii, mai degrabă decât despre sine. În capitolul În politică alături de liderul liberal Nicolae Cerveni, cititorul interesat de actorii politici, poate să afle detalii semnificative despre (ne)reuşitele unor personaje ale istoriei contemporane: Iliescu, Constantinescu (clasat de narator în galeria impotenţilor politici), Nicu Cerveni (Preşedinte, al Partidului Naţional Liberal- Convenţia Democratică), Ticu Dumitrescu, Mircea Quintus, Viorel Cataramă, Dinu Patriciu, Horia Rusu, Ion Şcheianu etc., dar şi despre adeziunile doctrinare ale autorului, care „după mitingul electoral ţinut la Casa de Cultură din oraş, unde în faţă trona statuia poetului băcăuan Vasile Alecsandri, era prezent şi liderul Partidului Naţional Liberal, domnul Mircea Quintus, alături de Nic. Cerveni, iar eu stăteam chiar în spatele celor doi lideri liberali”. Asta nu-l împiedică pe observatorul atent să persifleze cu sarcasm „marea obrăznicie a acestor pseudo-politicieni” de a-şi asigura privilegii inimaginabile în parlamentele altor ţări, fără să urmeze modelul moral al unor politiceni autohtoni, precum Corneliu Coposu, Ion Raţiu etc. Deşi impactul politicului asupra destinului său, al familiei, neamului, prietenilor, colegilor de şcoală, liceu, facultate a fost şi este major, naratorul, un alter al lui Miroslav-Gheorghe, priveşte devenirea lumii, sine ira et studio. Profesia de avocat (v. Prin procese şi scrutări în timp) îi permite să radiografieze pe orizontală, dar şi pe verticală, mecanismele sistemului judiciar, modul în care îşi fac loc, birocraţia (un al doilea viciu al societăţii contemporane, după demagogie!) şi absurdul existenţial în lumea de lângă noi: furtul celor 50 de kg. de ceapă, cazul preotului Ştefan acuzat pe nedrept de crimă sau cel al fostului ministru al agriculturii Ioan Avram Mureşan căruia i se întocmeşte un dosar cu evidente conotaţii politice. Personajele „reale” implicate prin destin, în acest teatru în teatru: procurorul adjunct, generalul Păun, Adrian Năstase, Ponta, Băsescu, Radu Vasile, veşnicul Isărescu, Remeş etc. devin semne-simbol ce reconfirmă teza că „dreptatea este inumană”, cum spunea cândva Camil Petrescu. Mi se pare revelator faptul că scriitorul ce a copilărit în oraşul de graniţă Sânnicolau Mare nu-şi pierde în condiţiile libertăţii din postcomunism, nici demnitatea şi nici credinţa într-un Dumnezeu al tuturor sărmanilor. Modelul rezistenţei împotriva presiunii sociale este cel verificat de Miroslav-Gheorghe în comunism este modelul isihast: fuge de ispitele gloriei şi ale măririi, nu duce genţile diplomat ale superiorilor, îşi caută cu inteligenţă prietenii şi nu se îmbogăţeşte nici din procese celebre, precum cel al nefericitului Mureşan („Ca avocat nu m-am îmbogăţit nici în urma acestui proces, dar voi păstra ca amintire cărţile în trei volume scrise de marele om politic, Ion Raţiu, primite cu titlu de cadou de la domnul Ioan Avram Mureşan”), dar se refugiază, spre a se apăra de infernul exterior, în turnul de fildeş al culturii, literaturii, muzicii etc. Desigur, cititorul pasionat şi înrăit care este încă din fragedă copilărie- i-a citit şi recitit pe Lucian Blaga, Eminescu, Marin Preda, Camil Petrescu, Homer, Ovidius, Lampedusa, Soljeniţân, Pasternak, Tolstoi, Faulkner, Cervantes, Schopenhauer, Thomas Mann, Shakespeare etc. – s-a metamorfozat în scriptorul ce l-a pregătit, determinat şi obligat să se înscrie şi pe sine în Saga sărmanilor. Făr...