Re de Dacia. Un proiect de la sfarsitul Evului Mediu - Ioan-Aurel Pop, Alexandru Simon

Proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri, aparut sub egida Asociatiei Patrimonium Transsylvanicum Cluj-Napoca In cancelaria Republicii Sfantului Marcu, Dacia a facut parte – in mod oficial in acte – alaturi de Regatele Ungariei, Poloniei si – ulterior – al Croatiei dintr-o singura unitate regionala, situata spre marginea rasariteana a Crestinatatii, de la inceputul primaverii anului 1496 si pana dupa batalia de la Mohács (29 august 1526), supravietuind sigur pana in iarna anului 1527-1528. Prin Dacia, teritoriile locuite de romani au primit in mod generic o forma de entitate statala unitara, specifica epocii Renasterii, entitate demna de o posibila reconstituire concreta in viitor. Formula era constientizata de catre liderii politici notabili de la sfarsitul Evului Mediu (si nu doar de catre carturarii umanisti), tocmai cand se produceau finalul Reconquistei iberice si descoperirea Americii (1492), ca si acceptarea europeana a stapanirii turce pe Bosfor (insusi Leonardo da Vinci grabindu-se sa-i propuna sultanului Baiazid al II-lea, la 1502, un pod peste stramtori). Unghiul de sud-vest al Europei se debarasa de islam, cel de sud-est accepta islamul, in clipa in care vechiul continent isi revarsa preaplinul, inaugurand expansiunea europeana peste mari. Era, ante litteram, o incercare spectaculoasa de trecere „de la mica la marea Europa”, nevalidata deocamdata spre est, dar reusita spre vest, spre Lumea Noua. Dacia se adauga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Crestine, dar cu privirea atintita spre viitor. Ideea politica a Daciei a precedat, insa, cu cel putin sapte ani aparitia numelui respectiv in registrele Serenissimei. Astfel, Dacia a luat, dupa cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, inca de la inceputul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”). Acesta a fost asezat de „serviciul secret” al (probabil) celui mai bogat stat italian de la acea vreme (Ducatul Milanului) dupa regii Ungariei (Matia Corvin) si Poloniei (Cazimir al IV-lea) si inaintea regelui Boemiei (Vladislav al II-lea, fiul lui Cazimir si mai apoi si rege al Ungariei) si a ducelui Ioan Corvin (fiul lui Matia). Pe acesta din urma, Matia si-l dorea urmas macar peste Bosnia si Croatia, ceea ce s-a implinit in cazul Croatiei, Ioan devenind si nobil si cetatean al Republicii in anul aparitiei venetiene a Daciei, adica la 1496. Titlul de „rege al Daciei” a fost agreat la acea vreme inclusiv de catre Matia Corvin (dupa cum o arata cifrul folosit de Milano in corespondenta cu monarhul de la Buda si Viena), cel care stapanea peste cea mai mare parte a vechii Dacii romane, tot el daruindu-i lui Stefan al Moldovei o „piatra” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, piatra pe care principele roman, proaspat posesor de domenii in Transilvania, a incastrat-o in zidurile cetatii sale de scaun de la Suceava. „Coroana regala” a Daciei a fost girata si de Roma, cea care in iarna anului 1488-1489 restabilise relatiile dintre Matia si Stefan, in vederea congresului antiotoman planuit pentru acel an (si amanat pentru 1490). De altminteri, „dacii” faceau parte din efectivele cruciate rasaritene, listate la congresul de la Roma (martie-iulie 1490), chiar si dupa disparitia lui Matia (aprilie 1490). Dacia – nascuta impreuna cu coroana regala a Rusiei promisa de Inocentiu al VIII-lea lui Ivan al III-lea al Moscovei, cuscrul lui Stefan si aliatul lui Matia de la inceputul anilor 1480 – a fost temporar suspendata cata vreme Stefan a fost in conflict atat cu Maximilian I de Habsburg (pana pe la 1494) cat si cu Ioan Corvin (pana la mijlocul anului 1496). Conflictul cu Maximilian s-a datorat faptului ca domnul Moldovei nu a acceptat sa-l sustina pana la capat pe acesta in lupta sa pentru tronul Ungariei, iar conflictul cu Ioan Corvin s-a declansat pentru ca Stefan, devenit cel mai bogat om din Transilvania (inclusiv prin taxele de la care era scutit), nu l-a ajutat pe fiul lui Matia impotriva lui Vladislav al II-lea, noul rege al Ungariei. In acest rastimp, Stefan, al carui cuscru – de la 1489 – era si Bartolomeu Drágffy, urmasul Dragosestilor si voievod al Transilvaniei din 1493, a purtat titlul – altminteri inexistent – de conte al Transilvaniei pentru cancelariile republicii venetiene, ale Ducatului Bavariei si ale Casei de Habsburg. Titlul era insa firesc pentru Stefan, cel datorita caruia, la sfarsitul lui 1488, Matia reconvocase „parlamentul Transilvaniei” pentru prima data dupa rascoala din vara lui 1467 si batalia de la Baia care i-a urmat in iarna aceluiasi an. Antiotoman la origine, titlul de rege al Daciei a fost ulterior cel putin tolerat de catre Inalta Poarta, in anul de cumpana 1497 Stefan al III-lea cel Mare intermediind – sub privirile binevoitoare ale reprezentantilor Romei si Venetiei – acordul dintre Maximilian I de Habsburg, regele romanilor (si co-rege de iure al Ungariei din noiembrie 1491) si sultanul Baiazid al II-lea. Titlul, zidit pe temeliile Antichitatii (precum Boemia, Cehia de astazi, ridicata