Mai mult ca trecutul - C. Voinescu

Mai mult ca trecutul - C. Voinescu    Un prozator al timpului nostru In perioada de liberalism relativ, sfarsitul anilor saizeci si inceputul anilor saptezeci, au aparut cateva romane curajoase, care condamnau obsedantul deceniu, dar a existat suspiciunea (indreptatita) ca ras-pundeau unor indicatii, ca fusesera publicate pentru ca se daduse voie (de sus). Intr-adevar, era un viclesug (caruia i-au cazut prada autori de valoare), tinand de o lupta politica intestina, noii conducatori denigrandu-i si inculpandu-i pe cei dinainte, prin diverse mijloace (iar cel literar era, in epoca, dintre cele redutabile). Regimul lui Gheorghiu-Dej, atat de laudat de proletcultisti, devenise dintr-odata odios. Putem considera ca romanele obsedantului deceniu au fost implicate intr-o conjunctura, necesare unui interes politic. La scurt timp, s-a instalat realismul socialist, impunand ideologizarea culturii, recomandand scriitorilor vizite in fabrici si uzine, prezentarea ca erou a omului nou (activistul), cu o constiinta avansata, o viziune simplista, maniheica a existentei. Dupa 1989, cand a venit libertatea la putere, toata lumea, cuprinsa de un avant auroral, a fost de acord ca trebuie schimbate multe, reconsiderata grila valorica, dar, mai ales, ca se poate scrie liber despre prohibitiile perioadei comuniste. Se astepta o afluenta de carti preocupate preponderent de obsedantele decenii (vreo patru si ceva). S-a scris, in acest sens, sporadic, neesential. Absenta a fost compensata prin scrierile de sertar (si acelea putine), cu preocupari, in general, memo-rialistice. Romanul istoriei raioase a fost amanat. Reflexul care a functionat a fost, probabil, al unei dezideologizari totale (asemenea dezalcoolizarii), precum si al seduc-tiei irezistibile a prezentului (monopolizat de spectacolul – dezgustator – politic). Citind cartea lui C. Voinescu, Mai mult ca trecutul, am avut satisfactia de a da peste acest segment tematic, asteptat si nemaivenit. Ii mai citisem, nu de mult, un volum de nuvele realiste, cu un simt al limbii remarcabil, care mi-a produs o foarte buna impresie. In roman, vechiul regim nu este tratat cu incrancenare, ci cu o severitate disimulata in umor si ironie, alteori, in lirism, dandu-se atentie faptului cotidian, fara sa lipseasca backgroundul istoriei mari. Autorul este si un incisiv jurnalist si acest fapt se recunoaste in verva discursului, in observarea atenta si eficace a mentalitatii si a cliseelor de limbaj, in dinamica imaginarului, in sarcasmul aluziv. Dupa un sfert de secol de la caderea comunismului, dupa o democratie nereusita (mosita prost), dupa decadenta pernicioasa a clasei politice si a intregii societati, raul existential de altadata, care devenise insu-portabil, s-a estompat, s-a uitat, iar lumea merge inainte, cu noile griji, cu noile distractii. In carte, sunt reinviate fantome ale unei istorii absurde: propaganda politica impotriva evidentei, rasturnarea valorilor, manipularea, teroarea, dezinformarea, grotescul fara sfarsit. Textul, cu aspect oral, pitoresc, sub forma de continuum (frazele juxtapuse se intind pe mai multe pagini), reprezinta confesiuni si rememorari, surprinzator de amanuntite, ale unui personaj martor, nascut in 1944, surprins la varste diferite. Cele ale copilului au inocenta, cele de maturitate sunt amar-ironice. Simptomatologia este cea stiuta. Casele boieresti nationalizate, incarcate de cultura, s-au transformat in sedii ale noilor institutii profane, populate de oamenii Partidului, ignari, dar devotati, executanti fara retinere. Tovarasul Pastaie, presedinte de CAP, cu doua clase, duce ideologia comunista la formalism scolastic: „am auzit membri de partid injurand de grijanie, de Maica Precista, de Dumnezeii ma-sii, de crucea mamii lui de chiabur, de Pastic, de sfinti, de arangheli, de biserica si de alte lucruri apuse pentru totdeauna, sa dam afara din injuraturile noastre, asa cum am dat afara din case chiaburii, vorbele astea porcoase, sa injuram deschis, tovaraseste, cu manie proletara, tovarasi, sa injuram marxist-leninist, asa cum ne invata marii ganditori ai omenirii, de imperialism, du-te-n imperialismul ma-tii, ce vreti mai revolutionar, de americani, tu-ti americanii in cur, parca ai da cu maciuca-n ei, fi-ti-ar exploatarea omului de catre om a dracului, de dusmanul de clasa, facu-ti si dregu-ti, dusmanule de clasa”. Oamenii vorbesc in sterilul limbaj de lemn, folosesc formele preluate din discursurile politice, au invatat ca datoreaza totul Partidului si ca acesta gandeste si vegheaza pentru ei (Partidul nu doarme). Tovarasul Tarna, de la judet, o lamureste ideologic pe o coltoasa profesoara de matematica, asezata in fata lui, pe ghidonul bicicletei, in timp ce el pedaleaza. Autorul surprinde scene memorabile, cum este cheful si partida de poker (care fac sa dispara lupta de clasa) din Casa agronomilor, in timp ce, in jur, dincolo de petrecareti, „societatea socialista pe cale de a deveni multilateral dezvoltata” isi vede de drum...