Maghiarii sub semnul (auto)amagirilor - Ferko Jergus

- Acad. Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, Presedintele Academie Romane (fragment din Introducere) „Lucrarea incepe cu o explicarea viziunii maghiarilor despre sine, viziune centrata – dupa aprecierea autorului – pe ideea de popor superior, cultivata atent in constiinta colectiva. Partea cea mai consistenta a cartii se refera la ceea ce Jerguš Ferko numeste „cele sapte autoamagiri ale ungurilor”: Podisul Carpatic „lipsit de populatie” la „honfoglalás”, adica la „descalecatul” de la 896 al „parintilor patriei”; „cucerirea de patrie” preconceputa si bine pregatita de catre stramosi; Stefan I si coroana sa; tradarea lui Phaeton sau imperiul de o mie de ani numit Ungaria Veche; Trianon-ul ca pretext; fuga din fata propriului trecut; maghiarii ca victime privilegiate. Urmeaza cateva capitole restranse, dedicate cultului violentei si al violatorilor, Panteonului maghiar, relatiilor dintre maghiari, evrei si germani, filosofiei politice maghiare in raport cu tehnologia si, in fine, indemnului de intoarcere comuna la o istorie realista. Jerguš Ferko a fost un cunoscut jurnalist si publicist slovac din perioada de cadere a comunismului, a „cortinei de fier” si de trecere de la Cehoslovacia la cele doua state noi ale slavilor occidentali (Cehia si Slovacia), despartite prin „revolutia de catifea”. Din aceasta perspectiva, autorul lucrarii de fata a fost si un luptator, un activist civic, un intelectual participant la facerea istoriei. A trait printre maghiarii din Slovacia si le-a cunoscut modul de viata, pe de o parte, iar pe de alta, s-a lovit mereu de mentalitatea generala a ungurilor, de psihologia poporului maghiar traitor in ceea ce, cu mandrie, se cheama (in Ungaria si printre unguri) „Bazinul Carpatic”. Drept constatare generala, reiesita din viata si din lecturi asidue, se formuleaza ideea ca maghiarii, de-a lungul existentei lor, au manifestat constant dorinta de a avea mai mult decat au fost in stare sa creeze singuri, de unde s-a nascut si perpetuat patima de a-i domina pe vecini, pe care si i-au facut iremediabil inamici. Demontarea pe rand a cliseelor amagitoare se face apoi fara prea mare efort. Mai intai, autorul arata ca „patria” a fost preluata (cucerita), in jurul anilor 900, de la populatiile preexistente, intre care slavii erau numerosi si importanti si ca regiunea („Podisul Carpatic”) nu a fost niciodata, din epoca de piatra incoace, nelocuita. Apoi se sustine ca stadiul ungurilor ajunsi la Dunarea Mijlocie sub Arpad era unul gentilic-tribal, specific populatiilor stepei care traiau din jaf si ca nu se poate vorbi de scopul asumat al intaririi statului prin acele razii de prada, din simplul motiv ca statul nu exista atunci, in faza uniunilor de triburi. Se insista apoi pe augmentarea personalitatii regelui Stefan I si pe falsificarea datelor privind coroana sa, care, de fapt, nu a fost cunoscuta si purtata niciodata de acest intemeietor. Este demontata si ideea „imperiului” ungar de o mie de ani, se insista asupra zestrei slave din etnicul maghiar, asupra componentelor alogene (slave, romanesti, germane etc.) din alcatuirea elitei ungare, asupra vietii economice de varf concentrate in alte parti decat Ungaria propriu-zisa, asupra imposibilitatii ungurilor genuini de a stapani imensul teritoriu pe care voiau sa-l domine, asupra strainilor care au ocupat posturi inalte in statul ungar, asupra „ingamfarii domnesti” a ungurilor, asupra limbii maghiare normate si structurate gramatical foarte tarziu, asupra constiintei ungurilor de aparatori ai Occidentului si de stavila in fata otomanilor, asupra caracterului reactionar al Revolutiei ungare de la 1848-1849, ridicate contra popoarelor si populatiilor care traiau in regiune etc. In continuare, autorul sustine ca „tragedia” sau „catastrofa” Trianon-ului, care se constituie drept lamentatia principala a maghiarilor din ultimul secol, a fost, in fapt, dreptatea istorica facuta deopotriva popoarelor asuprite si ungurilor. Autorul explica mai departe cum „fuga din fata propriului trecut” le-a inlesnit ungurilor cultivarea ideii de „misiune milenara”, de „civilizatori ai Bazinului Carpatic”, predestinati si astazi (dupa credinta unora dintre ei) sa fie garantul stabilitatii, al democratiei si al liberalismului in aceasta parte a Europei. De aici nu a fost decat un pas pana la convingerea – criticata, natural, de autor – ca Ungaria merita o atitudine speciala a Occidentului fata de ea, in ciuda oricarei conduite pe care ar avea-o. Iar din acest din urma pas deriva ultima autoamagire numarata de autor (toate aceste autoamagiri fiind incadrate in fatidica cifra sapte, prezenta copios in intreaga mitologie maghiara): convingerea ca maghiarii, suferind mai mult pe lumea asta decat oricare alt popor si fiind, totusi, fauritori majori de cultura si civilizatie, merita un loc intre marile puteri, merita libertati si recunoasteri la nivel de privilegii, statuate prin documente cu valoare juridica internationala. In urmatoarele patru capitole, succinte, se deplan...