Lunea incepe sambata. Cand incredibilul se intampla in fiecare zi, iar imposibilul se intampla nu...

  Publicat in anii ’60, in plin avant al cercetarii stiintifice sovietice, amintind de lumea lui Gogol si de universul lui Kafka, romanul Lunea incepe sambata etaleaza o fantezie fara margini si un umor irezistibil. Povestite cu un simt ludic inegalabil, aventurile lui Sasa din Leningrad si activitatile Centrului de Analiza a Notiunilor Cabalistice Inexplicabile reprezinta pretextul ideal pentru persiflarea regimului comunist si a aberatiilor lui. Privind spre omul real de langa noi prin intermediul unei fictiuni in care umanul este cel mai adesea deformat, capodopera comica a lui Boris si Arkadi Strugatki, cea mai cunoscuta carte a celor doi scriitori in tara natala, face elogiul omului de stiinta pasionat si increzator, obsedat de fericirea fiintei umane. Fragment: Codul muncii era incalcat abuziv si am simtit cum imi dispare orice dorinta de a ma mai lupta cu aceste nereguli, pentru ca aici, la ora douasprezece in noaptea de Anul Nou, venisera oameni care razbisera prin viscol, carora li se parea mult mai interesant sa duca la bun sfarsit sau sa reinceapa o activitate utila decat sa bea in nestire, sa dea din picioare ca niste bezmetici, sa joace gajuri si sa-si omoare timpul cu flirturi de diferite grade de frivolitate. Aici venisera oameni care preferasera sa fie laolalta decat sa fie razleti, care nu puteau suferi duminicile, pentru ca se plictiseau in astfel de zile. Magii, Oameni cu „O“ mare, aveau deviza „Lunea in cepe sambata“. Da, stiau sa faca farmece, puteau transforma apa in vin si fiecare dintre ei impartea cu usurinta cinci paini la o mie de oameni. Dar nu din cauza asta erau magi. Asta era ceva de suprafata, o aparenta. Erau magi pentru ca stiau foarte multe, atat de multe, incat, in sfarsit, cantitatea se transfor mase la ei in calitate, aveau o alta atitudine fata de lume decat oamenii obisnuiti. Lucrau intr-un Institut care se ocupa mai intai de toate cu problemele fericirii omenesti si sensul vietii, dar chiar si printre angajatii lui nu era niciunul care sa stie ce inseamna fericirea si care este de fapt rostul vietii. Adoptasera o ipoteza de lucru, conform careia atat fericirea, cat si sensul vietii constau in cunoasterea permanenta a ne cunoscutului. Fiecare om este un mag in adancurile sufle tului sau, dar nu poate deveni mag decat atunci cand incepe sa se gandeasca mai putin la el si mai mult la ceilalti, atunci cand i se pare mult mai interesanta munca decat distractia in vechiul sens al acestui cuvant. Si probabil ca ipoteza lor de lucru nu era prea departe de adevar, deoarece, asa cum munca a transformat maimuta in om, la fel si lipsa muncii transforma omul in maimuta, intr-o perioada cu mult mai scurta. Ba chiar mai rau decat intr-o maimuta. Nu intotdeauna observam asta in viata. Trantorii si parazitii, depravatii si carieristii continua sa mearga pe membrele posterioare si sa vorbeasca raspicat (desi sfera subiectelor lor de discutie este extrem de restransa). Cat despre cei cu pantalonii stramti si pasiune pentru jazz, se incercase intr-o vreme situarea lor la un nivel asemanator cu cel al maimutelor, dar s-a constatat rapid ca aceste pasiuni le au chiar si cei mai buni dintre magi. In Institut era imposibil sa ascunzi regresul. Institutul prezenta posibilitati nemarginite pentru transformarea omului in mag, dar era necrutator cu renegatii si ii insemna fara gres. Era de ajuns ca un lucrator sa se lase prada, fie si pentru o ora, unor actiuni egoiste si instinctive (cateodata chiar si numai unor simple ganduri), ca observa ingrozit cum pufusorul de pe urechi ii devine stufos. Era un aver tisment, asa cum fluieratul militianului te avertizeaza asupra unei posibile amenzi, asa cum durerea te avertizeaza asupra unui posibil traumatism. Acum totul depindea doar de el. Omul nu este intotdeauna capabil sa lupte cu propriile ganduri amare, de aceea si este om – o treapta intermediara intre neanderthalian si mag. El poate razbi in pofida acestor ganduri si atunci isi mai pastreaza sansele. El poate insa si ceda, sa dea din maini a lehamite („Traim o singura viata“, Trebuie sa luam totul de la viata“, „Nimic din ce e omenesc nu imi este strain“) si in cazul asta nu-i mai ramane decat un singur lucru: sa plece cat mai repede din Institut. Acolo, afara, el putea ramane in fond un mic-burghez cumsecade, cinstit, dar lucrand cu indiferenta pentru salariul sau. Dar cu greu se putea hotari cineva sa plece. In Institut e cald, placut, munca este onesta, stimata, salariul bun, oamenii minunati, ca doar rusinea nu-ti mananca ochii. Si iata cum neghiobii, pierzandu-si coerenta limbajului, hoinaresc pe coridoare si prin laboratoare, inso titi de priviri compatimitoare sau dezaprobatoare, cu urechile acoperite de o blanita cenusie, aspra. Dar pe acestia poti inca sa-i mai compatimesti, poti incerca sa-i mai ajuti, poti sa mai speri ca le vei reda chipul omenesc… Sunt altii. Cu ochii goi. Care stiu cu certitudine pe care parte a sandvisului este untul. Nu se cred deloc pros...