La capatul raului - Charles Martin

AVERTISMENT: Cartea aceasta va va frange inima. "O carte doar pentru cei pregatiti sa verse siroaie de lacrimi" -- USA Today O poveste frumoasa, emotionanta despre suferinta, pierdere si dragoste nepieritoare El era calauza pe rau si artist care lupta sa se afirme dupa ce venise dintr-un parc de rulote din sudul Georgiei. Ea era o fata frumoasa, unicul copil al puternicului senator de Carolina de Sud. Si totusi, cand Doss Michaels si Abigail Grace Coleman se intalnesc intamplator, fiecare simte ca si-a gasit sufletul-pereche. Dupa zece ani de casnicie, Abbie se confrunta cu o boala care ii ameninta viata, iar Doss lupta alaturi de ea, in dorinta de a invinge boala. Cand ea face o lista cu zece dorinte pe care-ar vrea sa si le vada indeplinite inainte de-a pierde lupta, Doss ii este din nou alaturi, sustinand-o si facand tot posibilul ca Abbie sa-si vada dorintele prinzand contur. Impreuna pornesc, in puterea noptii, intr-o calatorie de peste 200 de kilometri pe raul St. Mary"s--o calatorie pe care Doss i-o fagaduise inca din primele zile ale idilei lor. "La capatul raului" este o cronica a calatoriei lor, a dragostei lor marcate de accente tragice si a unei legaturi sufletesti care depaseste orice bariere. "Iubitori ai povestilor de dragoste, pregatiti-va sa varsati un "rau" de lacrimi." -- USA Today "E o placere sa citesti povestea unei iubiri puternice, neclintite." -- Fayetteville Observer Charles Martin este autorul a sase romane, printre care "Cand greierii plang" si "Invaluiti in ploaie". El si familia lui locuiesc in Jacksonville, Florida. www. charlesmartinbooks. com PROLOG Nu am amintiri prea grozave din perioada copilariei. Se pare ca vazusem multa uratenie la o varsta nu tocmai potrivita. Am doar doua amintiri frumoase din vremea aceea: mama si malul acestui rau. A trebuit sa cresc mai mare ca sa inteleg ca raul nu-si primise numele dupa acela al mamei mele, asa cum crezusem eu. Barbatul care locuia in rulota noastra era mereu furios. Fuma mereu. Nu stiu de ce. Aprindea tigara de la tigara. Le aprindea ca pe niste artificii ce scanteiau la fel ca ochii lui. Nu m-a lovit niciodata, cel putin nu foarte tare, doar vorbele lui imi ranea auzul. Mama spunea ca era diavolul in sticla, dar eu nu cred ca rautatea se poate bea. Poti incerca s-o ineci, dar, din cate-am vazut eu, e un inotator destul de bun. De-aia sta in sticla. Ca sa scapam de ea, am venit cu mama aici. Ea mi-a spus ca asta mi-ar putea face bine la astm. Dar stiam eu ce stiam. Doar moartea ii putea veni de hac astmului meu. Cu o caramida asezata pe piept, trageam aer cat puteam printr-un furtun lung de gradina. Asta facea sa-mi fie greu sa scot pe gura ce gandeam sau ce simteam. Mama voia intotdeauna sa vorbesc despre sentimentele mele, incercand sa ma scoata din ale mele. Eu ii spuneam: "Lasa sentimentele. Despre ele, mai tarziu. Acum, da-mi niste aer." Intre omul-sticla, albuterol si tusea convulsiva, nu ma puteam scutura; intre gura si inima mea era o ruptura. Ceva din mine fusese retezat. Traiam pe bucati. Poate "insule" ar fi un cuvant mai potrivit. Ori de cate ori ma furisam in mine insumi si aruncam o privire in jur, nu vedeam un intreg. Sau un ansamblu. Vedeam un continent ciopartit, cu fiecare parte plutind fara nicio tinta catre un colt indepartat al globului. Am vazut imagini cu bucati de gheata din apropierea polului facand acelasi lucru. De la cinci pana la opt ani, am purtat o casca chiar si cand nu eram pe bicicleta si am crescut cu porecla "Smurf" -- de la culoarea pe care o aveau din cand in cand buzele mele. Ca sa-mi gaseasca o ocupatie in timpul sedentarismului fortat si al copilariei ingreunate de astm, mama mi-a cumparat niste vopsele si ele m-au ajutat sa evadez--pictand lumea in care mi-as fi dorit sa traiesc. Aveam o banca jos, langa rau, unde obisnuiam sa stam serile. Mai cu seama cand fumul gros de tigara si injuraturile ne goneau afara din rulota. Banca era slefuita de cat sezusem pe ea. Intr-o seara, pe vremea cand aveam vreo zece ani, am auzit niste franturi din ce spusese barfitoarea din parcul de rulote si am intrebat: "Mama, ce-i aia "femeie usoara"?" Auzise si ea. "La cine-ai tras cu urechea?" Am aratat cu mana. "La femeia aia grasa de colo." Ea a dat din cap a incuviintare. "Scumpule, toti ne mai ratacim." "Si tu te ratacesti?" Imi atinse varful nasului cu degetul: "Cand sunt cu tine, nu." Ma cuprinse cu bratul pe dupa umar: "Dar sa stii ca, de fapt, asta nici nu conteaza. Conteaza doar ce faci cand simti ca te-ai ratacit." Ma plimba prin padure, ma aseza pe banca si isi rotea mana larg spre privelistea din fata mea: "Doss, Dumnezeu e in raul asta." Era una din acele seri aramii cand norii de furtuna intunecau soarele. Marginile lui erau rosii, iar dedesubt erau de un albastru inchis, batand spre negru. Vedeam in departare cum se apropia valul de ploaie. Scrutam malul raului si cutele apei, amintindu-mi de cate ori imi simtisem limba ingrosata si trupul amorti...