Jurnalul unui jurnalist fara jurnal 2 volume - Ion D. Sirbu

Editie ingrijita note nota asupra editiei referinte critice si indice de nume de Toma Velici Prefata de Dan C. Mihailescu Nota biobibliografica de Antonio Patras si Toma Velici Daca celebrului caine al lui Pavlov un savant inocent bun crestin totusi premergator al psihologiei colectivist-staliniste i se arata de pilda carne el saliveaza etc. Intr-o faza mai evoluata a experimentului cu acest reflex conditionat cainelui i se arata un cerc fluorescent si i se da carne. Deci cerc egal placere bucurie. Apoi i se arata o elipsa tot fluorescenta si i se aplica o bataie zdravana. Cu timpul elipsa devine egala cu durerea spaima. Dupa ce aceste doua reflexe sunt bine fixate se trece la un experiment-limita. I se arata cainelui un cerc bietul caine acesta saliveaza conform stiintei. Nu i se da carne bineinteles. Apoi cercul e turtit si transformat sub ochii animalului in elipsa. Cainele da semne de groaza. Incet-incet elipsa se transforma in cerc apoi iar in elipsa cainele trecand succesiv de la bucurie la frica. Dupa numai patru-cinci asemenea treceri cainele capoteaza innebuneste devenind insensibil la orice fel de semn luminos. Poate sa si moara de foame Prin anii cincizeci mi se explica stiintific de ce de sarbatorile politice vitrinele se umpleau de mancaruri. Sa se creeze asociatia respectiva. La anchete stiam deja ca o zi calda una rece azi incurajare maine amenintare nu sunt decat metode prin care se urmareste starea de letargie. Daca dupa atatea ingheturi si dezgheturi epoci de inchidere si deschidere libertate si teroare mascari si demascari poporul da semne de catatonie sau indiferenta inseamna ca Pavlov si Secenov erau mari savanti si ca vorba noastra veche sa nu dea Dumnezeu omului cat poate rabda nu e chiar salutara. Ion D. Sirbu Gasesc in Jurnal multa gandire in pilde adica primitiva adica poetica o continua trepidatie lirica. O aripa gata sa zboare din care sare o pana pana autorului si noteaza repede-repede o spusa ca o tipuritura dupa care se intoarce fuga in aripa... Cartea e vie respira si simti ca un mare spirit si-a dat foc in ea. Arde fara fum si fara sa acuze vreo durere fizica. Nobila sa discretie o intalnim si in Jurnal. Mai nimic despre suferintele fizice indurate de-a lungul ingrozitoarelor decenii. Durerea e distilata in amaraciunea aforismelor... Ion D. Sirbu a fost si om de teatru. A cheltuit in aceasta directie multa energie si talent. Dramaturgul se simte si aici peste tot acea stiinta a rostirii pregnanta replicii si precizia cuvintelor. Gradatia maiestrita cu miez filosofic evoluand spre un punct culminant si avand un final memorabil... Imi vine acum sa-i spun Domnule Gary nu va mai minimalizati pentru ca lumea nu stie de gluma si cu modestia nu se face nimic azi. Sunteti un mare fermecator scriitor Acest jurnal spulbera mitul sertarelor goale iar cartile dumneavoastra redescoperite vor face deliciul generatiilor cu care veti putea sta in sfarsit de vorba fara teama ca sunteti spionat ori inregistrat. Mi-ati bucurat inima domnule Gary Marin Sorescu Aceste disparate note sau glosse sau gnome sau microeseuri fiind simple anexe ale timpului in care lucrand ca un condamnat la moarte mi-am scris romanele Adio Europa la condition roumaine Lupul si Catedrala si Dansul Ursului au avut de-a lungul anilor 1983-87 diferite titluri de serviciu Caietele robului Dezideriu Firimituri de la masa saracului Adagii si soliloquii si de circa doi ani Exercitii de luciditate... Ieri plimbandu-ma prin parcul ursului meu mi s-a parut ca toate aceste insemnari asa disparate si haotice cum sunt griji spaime ganduri s-ar putea transforma intr-o carte. Cu titlul Jurnalul unui jurnalist fara jurnal. Scriindu-le mi-am educat ratiunea obligand-o sa se exprime clar scurt si precis comunicand celor ce vor veni dupa mine tot ceea ce in urma unei vieti anoste si a unor lecturi dezordonate mi s-a oferit ca idee cuvant sau poveste. Mi-am conservat si intarit libertatea interioara depistandu-mi obsesiile combatand letargia disperarea si foarte desele invitatii la sinucidere. Pe undeva daca ele ar fi citite impreuna cu proza mea de batranete un anume portret al meu si al generatiei spirituale de care apartin s-ar putea desprinde ca din ceata sau pestera. Ion D. Sirbu