Frontiera - Eduard Dorneanu

Exista carti care seamana cu obiectele de muzeu, stau cuminti pe raft, frumos legate intre coperti, prafuite de timp si uitare, si exista carti care ard, care respira si care te prind de mana ca un juramant, carti care nu pot fi inchise dupa ultima pagina, pentru ca ele continua sa traiasca in tine. Frontiera de Eduard Dorneanu este o astfel de carte, o marturisire incandescenta, scrisa cu rana si cu lumina, o poveste care nu se citeste doar cu ochii, ci se traieste cu intreaga fiinta. Frontiera, acest cuvant aparent simplu, administrativ, cu ecou militar si politic, devine la Eduard Dorneanu un simbol viu, o linie de foc si de carne care separa, dar si defineste. Frontiera e locul de trecere si de pierdere, locul unde tineretea isi frange aripile, unde libertatea se confunda cu datoria, unde istoria intra brutal in viata unui tanar care inca mai visa. In roman, frontiera e granita dintre copilarie si maturitate, dintre lumina si intuneric, dintre speranta si disperare. Cartea se deschide cu o scena care ramane intiparita in memorie, respectiv plecarea tanarului in armata, pe fundalul unei toamne ce pare sa fie ultima lui clipa de inocenta. „Toamna anului 1989. Eram atat de tanar incat anotimpul auriu imi mangaia pasii, visele, cuvintele. Asteptam sa se intample ceva iesit din comun” (Frontiera, p. 11). Aceasta asteptare are ceva profetic. Tot romanul este construit pe tensiunea dintre speranta tanarului ca viata ii va aduce experiente „iesite din comun” si realitatea dura a frontierei. Asteptarea e incarcata de lumina aurie a tineretii, dar drumul care urmeaza va aduce cenusa incercarilor si ranile care nu se mai vindeca. Pe ogor, alaturi de mama sa, protagonistul aduna cartofi atat de mici incat par un simbol al saraciei si al fragilitatii. „Doua cosarci de barabule mici, asta a fost toata recolta. Vantul de Miazanoapte a inceput a bate si puful scaietilor a plecat catre inalt” (Frontiera, p. 14). Din aceasta imagine a ogorului gol si a vantului rece se naste, de fapt, prima frontiera, cea dintre copilaria marcata de lipsuri si drumul initiatic spre maturitate. Dar nu doar saracia, ci si mostenirea unei memorii dureroase il marcheaza pe tanar. Camasa tatalui mort devine un simbol al poverii purtate dincolo de copilarie: „Pe atunci nu stiam ce inseamna sa porti camasa unui mort. Fusese a tatalui meu, nu ma gandeam ca pot duce mai departe tristetea cuiva plecat inainte de vreme dincolo de albastru” (Frontiera, p. 14). Aceasta fraza nu este doar o amintire, ci o metafora a romanului insusi, scrierea cartii inseamna purtarea unei camasi de doliu transformata in poezie. Romanul surprinde apoi momentul plecarii spre unitate militara. Gara devine o scena colectiva a unei generatii. Valizele de lemn, parintii, iubitele, lautarii si cantecele de despartire compun un tablou plin de forta, unde fiecare gest e un ritual. „Stiam cu totii ca dupa ce vom urca in tren vom lasa in urma o parte din inocenta varstei si vom primi in schimb pleoape noi si rani care nu se vor vindeca in veci” (Frontiera, p. 28). Trecerea dureroasa de la inocenta la suferinta, de la lumina ochilor la pleoapele grele, de la tineretea fara griji la maturitatea fortata este una dintre cele mai profunde definitii ale frontierei din roman. Despartirea este descrisa ca o poezie a gesturilor: „Din zece vagoane se auzea acel strigat sfasietor: «Hai liberaree». Nu m‑am ridicat. Priveam pe geam mormanele de hartii si oase ramase dupa ospatul de ramas bun si oamenii care se agitau” (Frontiera, p. 32). Aici, imaginea oaselor ramase pe peron devine imaginea inocentei devorate, a tineretii transformate in sacrificiu. Instructia militara, cu toate umilintele si absurditatile ei, e redata in acelasi ton confesiv. Dar peste toate planeaza sentimentul ca fiecare experienta este parte dintr‑un drum initiatic, care trebuie strabatut cu suferinta. Unul dintre marile castiguri ale romanului este surprinderea camaraderiei. In mijlocul absurdului, al instructiei dure si al saraciei, tinerii gasesc resurse de umor, de solidaritate si chiar de poezie. Intr‑un moment de revelatie colectiva, naratorul spune: „Aici, impreuna, suntem ca doisprezece apostoli infantili care strabat cu un car de foc taramul umbrelor si al himerelor. […] Doisprezece miniapostoli ai tineretii risipite. Cu nume si vise” (Frontiera, p. 35). Camaraderia e transformata in mit, iar tinerii recruti devin personaje arhetipale, apostoli ai unei tinereti sacrificata. Totodata, experienta e insotita de lacrimi si de o durere comuna: „Atunci cand esti aproape barbat, iminenta apropiere a necunoscutului doare foarte mult. Tineretea se asaza in genunchi si asteapta sa primeasca poveri si bici impletit” (Frontiera, p. 29). Aici, fraza are o simplitate taioasa, dar si o forta poetica care transforma realitatea in meditatie existentiala. Dincolo de realismul experientei, romanul atinge si dimensiuni metafizice. Autorul introduce reflectii filosofice si simbolice, in care frontiera devine metafora pentru cond...