Fiica lui Hokusai, Katherine Govier

Amintind de Fata cu cercel de perla a lui Tracy Chevalier, romanul Fiica lui Hokusai este o reconstituire, ampla si palpitanta totodata, a vietii pictoritei japoneze Oei. In ultimii ani de viata, lovit de paralizie si aproape incapabil sa mai tina pensula in mana, Hokusai e ajutat sa picteze de fiica sa, Oei, multe dintre creatiile lui tarzii apartinandu-i de fapt acesteia, spun istoricii artei. Astfel, in spatele aprecierii si recunoasterii generale de care se bucura opera maestrului japonez, autor al celebrului Val de la Kanagawa sau al celor Patruzeci si sase de privelisti ale Muntelui Fuji, se scrie povestea unei vieti neimplinite, a unei pictorite de talent, cu un stil propriu, sfasiata intre dragostea si veneratia fata de tatal ei, pasiunea de a picta, dar si constiinta propriei valori. Fara sa se complaca in existenta banala si cenusie a femeilor din epoca, Oei isi va trai cu aceeasi intensitate destinul artistic, povestile de iubire si prietenia de-o viata cu Shino, datorita careia va patrunde in culisele Yoshiwarei, cartierul placerilor, si va cunoaste viata plina de tristete si privatiuni a gheiselor si curtezanelor. Urmarit pas cu pas, de la copilaria fascinanta alaturi de un tata care ii insufla pasiunea pentru pictura pana la moartea acestuia, survenita din pricina invidiei discipolilor, destinul lui Oei e infatisat intr-o naratiune de mare forta, plina de dramatism si culoare, evocand adesea arta maestrului japonez. PARTEA INTAI 1. Cine sunt eu - Hei, tu! Tu, aia cu barbie mare! Oei! Ma striga. Nu-i raspund. Nu inca. Inmoi varful pensulei in calimara. Il las sa traga cerneala. Ridic pensula, o rasucesc si bag din nou varful in cerneala. Apoi ridic pensula si o bat de marginea calimarii. O apas iarasi de marginea farfurioarei si o rasucesc pana ce picaturile de cerneala din varful perilor cad inapoi in micuta baltoaca neagra. - Nu apasa asa tare! tipa Batranul. Ii raspund cu un ranjet. - Ia mai taci din gura, Batranule! Rade. Crede ca mi-a tulburat concentrarea. Dar mana mea nu e lipsita de pricepere. Ca sa-i fac in ciuda apas un minut in cap. Ridic pensula din calimara. Nu picura, nu e incarcata de cerneala, ci doar umezita atat cat trebuie. O tin aplecata deasupra hartiei. O ridic si o cobor doar putin, cat sa poata rasuRa, si apoi ating hartia cu varful. Incep sa trasez liniile fine, delicate, ale parului de pe ceafa unei curtezane. Cele pe care el n-are nici rabdarea, nici mana atat de sigura incat sa le poata desena. -Oei! Nu raspund. M-am inchis in mintea mea. Eu sunt Oei. Katsushika Oei. Katsushika este numele locului unde s-a nascut tata. Oei este un joc de cuvinte. Asa ma striga el. Inseamna"Hei, tu!". Mai am si alt nume, de pilda Ago-Ago, care inseamna"Barbita". Tot el mi l-a dat, cu gandulla barbia mea de om incapatanat, iesita in afara. Am si nume de artist: Cherchelita, care inseamna intocmai ce credeti, si Femeia inRoritoare, pe care nu mai este nevoie sa vi-l traduc. Da, am avut prea multe nume, cu toate ca, in aceasta privinta, ca si in altele, sunt mult in urma lui. A luat numele Stelei Nordului si al zeului tunetului. Si-a zis Batranul Nebun dupa Pictura. Si-a dat nume, dupa care le-a schimbat tot el de vreo douazeci de ori. Pentru mine ramane insa tot Batranul. Unii spun despre el ca are hachite si e greu sa traiesti in preajma lui. Nu le impartasesc parerea. Nu e greu sa traiesti in preajma lui. E imposibil sa traiesti in preajma lui. Recunosc, nici cu mine nu-i usor de trait. Sunt nesupusa. Imi bat joc de semenii mei, mint, ma port urat. Lumea zice ca n-am fost invatata sa fiu femeie. Cei mai ingaduitori dau vina pe tatal meu. Sunt de-a dreptul indignati. E de neinchipuit."Picteaza, dar nu coase", spun oamenii. Aha! Asta ar putea fi epitaful meu. Poate chiar si este. Numai ca va trebui sa-mi gasiti morrnantul ca sa aRati. Iar asta nu va sta in putere. 2. Edo, 1800 Atunci m-am nascut. In izbucnirea rosie a zorilor, in furnicarul orasului. Printre nenu- maratele fiinte omenesti care aveau un singur nume. Pamantul era plat. Tara era condusa de shogun. Traiam in Epoca Virtutii, Epoca Marinimiei si nimic nu se intampla pe neasteptate. Am tipat. Si de ce nu? Dupa Miyo si T atsu am venit eu, Ei, a treia fiica a unui artist sarac lipit pamantului. Prima sotie a tatalui meu, care nascuse doua fete si un baiat, murise. Mama mea era a doua care se incumeta sa-i fie nevasta. M-a privit nemultumita. Eram primul ei copil si al patrulea pentru tatal meu. - Are urechi mari, a zis tata incantat si m-a luat in brate. E a mea. Mama s-a posomorat. - Urechile mari aduc noroc barbatilor, nu femeilor. - Seamana cu un catelus, cu un pechinez, a zis tata. Ia uite aici, a facut el ciupindu-ma de barbia iesita in afara. Am s-o numesc Ago-Ago. Barbita. Un nume care atragea atentia mamei asupra inca unui defect de-al meu. Ea s-a innegurat de-a binelea. Cat despre mine, am scos si mai tare barbia in afara, sfidatoare. - I se vede indaratnicia pe fata, a zis m...