Femeia sfasiata -Simone Beauvoir

„In toate cartile pe care le-am scris, una dintre intentiile mele de capatai a fost sa spulber mistificarile, sa spun adevarul. Aceasta obstinatie vine din copilarie; eu si sora mea uram«prostia»– asa numeam noi felul in care prejudecatile, perceptia gresita, rutina, regulile gaunoase sufoca viata si bucuriile ei. Am vrut sa scap de aceasta constrangere si am jurat sa o denunt.“ (Simone de BEAUVOIR) Chiar daca doar una dintre nuvele poarta acest titlu, fiecare dintre personajele lui Simone de Beauvoir este o femeie sfasiata. In Varsta discretiei, inaintarea in varsta o indeparteaza pe cerebrala profesoara de literatura franceza de André, sotul ei, si de Philippe, fiul acum casatorit, revelandu-i ca principiile si convingerile care au ghidat-o toata viata nu sunt nici imuabile, nici universale. In Monolog, Murielle e sfasiata de singuratate si mutilata de ura (auto)distructiva pe care o nutreste fata de tot ce o inconjoara. Monique, protagonista din Femeia sfasiata, care consemneaza in paginile jurnalului intim drama de a se sti inselata, oscileaza la nesfarsit intre speranta unei reveniri a sotului si deznadejdea de a-si vedea si trecutul, si viitorul naruindu-se ca un decor de mucava. Varsta discretiei Oare mi-a stat ceasul? Nu. Dar limbile nu par sa se miste. Sa nu ma uit la ele. Sa ma gandesc la altceva, la orice: la ziua aceasta care a ramas in urma, linistita si obisnuita, in ciuda freneziei asteptarii. Tandretea desteptarii. Andre statea incovrigat in pat, cu ochii acoperiti, cu mana sprijinita de perete, intr-o atitudine infantila, ca si cum in neoranduiala somnului ar fi simtit nevoia sa probeze soliditatea lumii. M-am asezat pe marginea patului, i-am pus mana pe umar. Si-a dat la o parte acoperitoarea, pe fata uimita i-a aparut un zambet. - Este ora opt. Am asezat in biblioteca tava cu micul dejun; am luat o carte primita in ajun pe care o rasfoisem aproape pe jumatate. Cat de plictisitoare erau povestile astea despre noncomunicare! Daca vrem cu adevarat sa comunicam, reusim, de bine de rau. Nu cu toata lumea, desigur, ci cu doua sau trei persoane. Mi se intampla sa nu-i vorbesc lui Andre despre unele stari de spirit, regrete sau ingrijorari marunte; fara indoiala ca si are si el micile lui secrete, dar, in mare, nu ne ascundem nimic unul altuia. Am turnat in cesti ceai chinezesc fierbinte, foarte tare. L-am baut, citindu-ne corespondenta; soarele de iulie se revarsa din plin in incapere. De cate ori statuseram noi fata in fata, la masuta aceasta, inaintea unor cesti cu ceai negru, tare si fierbinte? Aveam sa stam din nou maine, peste un an, peste zece ani... Clipa aceasta avea dulceata unei amintiri si bucuria unei promisiuni. Cati ani aveam noi, treizeci sau saizeci? Andre incaruntise devreme: odinioara, asta parea o cochetarie, omatul care-i scotea in evidenta prospetimea mata a tenului. Continua sa fie o cochetarie. Pielea i s-a inasprit si i s-a ridat, piele de om batran, insa zambetul gurii si al ochilor si-a pastrat lumina. In ciuda dezmintirilor din albumul cu fotografii, imaginea sa din tinerete se pliaza pe chipul sau de astazi: privirea mea nu-i recunoaste varsta. O viata lunga, presarata cu rasete, lacrimi, furii, imbratisari, marturisiri, taceri, elanuri, ba chiar uneori mi se pare ca timpul nici nu s-a scurs. Viitorul se intinde inca la infinit. Se ridica: - Spor la lucru, imi spuse. - Si tie la fel: spor la lucru. Nu mi-a raspuns. In acest tip de cercetare exista, fara indoiala, perioade cand bati pasul pe loc; accepta situatia mult mai greu decat altadata. Am deschis fereastra. Parisul mirosea a asfalt si a furtuna, nimicit de caldura apasatoare a verii. L-am urmarit pe Andre cu privirea. Probabil ca in aceste clipe cand il privesc cum se indeparteaza ii simt existenta cu o pregnanta cat se poate de bulversanta; silueta inalta se micsoreaza, schitandu-i cu fiecare pas drumul de intoarcere; dispare, strada pare pustie, dar in realitate exista un camp de forte care il va readuce inapoi spre mine, ca spre locul sau natural; certitudinea asta ma induioseaza mai mult decat prezenta lui propriu-zisa. Am ramas pe balcon ceva vreme. De la etajul sase, unde locuiesc, descopar o mare parte din Paris, zborul porumbeilor pe deasupra acoperisurilor din tigla si falsele ghivece care sunt, de fapt, hornuri. Rosii sau galbene, macarale  cinci, noua, zece, am numarat zece - brazdeaza cerul cu bratele lor de fier; la dreapta, privirea mea se izbeste de un zid inalt strapuns de gauri: o cladire noua; zaresc si niste turnuri in forma de prisma, zgarie-nori construiti recent. De cand a devenit spatiul verde de pe mijlocul bulevardului Edgar Quinet parcare? Imi sare in ochi tineretea peisajului: cu toate acestea, nu imi amintesc sa-I fi vazut vreodata altfel. Mi-ar placea sa contemplu cele doua clisee, dispuse alaturat: inainte, dupa si sa ma minunez de diferentele dintre ele. Dar nu. Lumea se creeaza sub ochii mei intr-un prezent etern; ma obisnuiesc atat de reped...