Discursul omiletic din perspectiva stiintelor comunicarii - Marius-Daniel Ciobota

Discursul omiletic din perspectiva stiintelor comunicarii - Marius-Daniel Ciobota   Interesul ştiinţific personal pentru cuvântarea omiletică s-a intensificat în timp. Observând cu atenţie fenomenul predicatorial ortodox, mai întâi ca simplu participant la cult (elev şi student teolog), apoi, cu altă viziune, din interiorul sacerdoţiului, mi s-a conturat din ce în ce mai mult convingerea că pentru a obţine gradul de eficienţă dorit în această ramură fascinantă a discursivităţii publice, nu este suficient să urci pe amvon şi să declami pur şi simplu o învăţătură, un mesaj pe care oamenii să îl recepteze (în virtutea unei tradiţii, într-adevăr milenare, însă nu eficace prin ea însăşi) indiferent de structura şi forma prezentării. Dar mai ales indiferent de o raportare contextuală imediată, cu multiplele coordonate pe care aceasta le implică. E nevoie, în mod cert, de mult mai mult. Pentru a fi cu adevărat convingător în transmiterea mesajului creştin, predicatorul trebuie să conştientizeze implicaţiile hotărâtoare, până în detaliu, ale întregului proces comunicativ care se desfăşoară între el şi receptorii discursului său. Trebuie, aşadar, să identifice un element definitoriu al predicii: caracterul său dialogal, reciprocitatea sa. În acest sens, valorificarea coordonatelor psihologice şi socio – culturale specifice cadrului comunicativ în care se desfăşoară actul omiletic reprezintă unul dintre factorii decisivi ai reuşitei. Reconsiderarea metodelor oratorice bisericeşti tradiţionale (socotite de unii, nu întrutotul nejustificat, desuete), fără abandonarea principiilor hristico – apostolico – patristice de temelie ale omileticii creştine, elaborarea unor noi strategii de comunicare discursivă în acord cu gradul de complexitate al realităţilor psihosociologice cărora ne adresăm astăzi (odată cu o mai bună cunoaştere a lor!), pot constitui puncte de plecare în efortul de a orienta discursul omiletic spre noi direcţii de performativitate, mai eficiente în contextul pastoraţiei creştine contem­porane. Cu toate acestea, în cercetarea noastră am găsit de cuviinţă să ne călăuzim de înţeleptul principiu enunţat de înaintaşii noştri latini: non nova, sed nove. Să prezinţi lucrurile altfel, văzându-le tu însuţi altfel, constituie, în ultimă analiză, un punct de vedere, care se dovedeşte adesea mai temeinic decât abordările inovatoare cu orice preţ. Dată fiind imuabilitatea dogmelor biblice care constituie fondul ideatic al predicii, substanţa propovăduirii ecleziale rămâne aceeaşi, ceea ce nu împiedică însă metodologia prezentării să fie deschisă continuu spre înnoire şi eficientizare. Considerăm, aşadar, că, în special sub aspectul raportării la auditoriu şi, în funcţie de aceasta, al formei de prezentare, predica din zilele noastre are nevoie de un reviriment (o reinventare, în sensul pozitiv şi responsabil al termenului) care să-i aducă o mai mare aderenţă la publicul contemporan, provenient din toate categoriile sociale şi supus influenţelor culturale dintre cele mai eterogene. Aceasta se poate realiza mai întâi prin aprofundarea dimensiunii comu­nicativ - interpersonale a discursului omiletic şi, în consecinţă, prin adaptarea modalităţilor expresive la specificul concret al realităţii umane receptoare. În acest scop, predica este chemată să descopere noi resurse şi căi de a stabili punţi comunicative cu societatea de astăzi, iar în concret, cu fiecare persoană în parte. Acesta este principalul motiv care ne-a determinat să cercetăm DISCURSUL OMILETIC DIN PERSPECTIVA ŞTIINŢELOR COMUNICĂRII, convinşi fiind că amploarea şi relevanţa cercetărilor actuale din acest domeniu puternic emergent pe scena academică şi, deopotrivă, pe cea socială, pot prilejui practicii omiletice actuale îmbunătăţiri semnificative. Cadrul teoretic şi stadiul de cercetare ale subiectului Aşa cum indică şi tema de cercetare, demersul nostru vizează două domenii distincte care, deşi au foarte multe elemente în comun, nu au fost abordate, până în prezent, în viziune interdisciplinară. Deşi, în esenţă, predica este un act de comunicare publică, de transmitere a unor mesaje, a unei învăţături sau doctrine religioase, ceea ce presupune, în virtutea unei elementare rânduieli epistemologice, analiza clasică a factorilor unui proces comunicaţional (emiţător, mesaj, receptori, cod sau limbaj specific, canal, context extralingvistic, feedback etc.), discursul omiletic nu a fost tratat la nivelul unei lucrări ştiinţifice din această perspectivă. Celelalte genuri de discurs public (mediatic, administrativ, politic, juridic, didactic, filosofic etc.) au fost raportate la teoria comunicării, în cadrul diverselor studii publicate în aria comunicării şi relaţiilor publice, a comunicării de masă, a managementului resurselor umane, a retoricii etc. Bunăoară, discursul oratoric, cel mai apropiat de cercetarea noastră, beneficiază deja de contribuţii ştiinţifice semnificative în care focalizarea analitică utilizează principiile şi elem...