Despre zvonuri si taina - Stefan I. Nenitescu

Dar intamplarea e intamplare o stie chiar daca a uitat de unde o fi fost la Studion sau la alta manastire atonita sau nu poate si pe vreun drum la un han intr-o crasma oamenii povestesc de toate in calatorie si bune si rele stiu ca n-au sa se mai intalneasca niciodata cu cine-i asculta si-si dau drum la gura ca la curea burduhosi de vorba tinerete si batranete la fel chef si mai si canta. Ba i-a si cantat si tare i-a placut de mai multe ori cum i-a cerut el sa cante si ce frumos Doamne ce frumos a invatat si a cantat si el impreuna cu cine - nu mai stie unde - nu mai stie dar cantarea aceea ia s-o mai incerce Si se lumina si nu se mai gandi la altceva o stie o aude n-a mai cantat-o de nu mai stie cand si tusi. Irmos ori axion Ca sa nu se sperie cantarea aceea nu-i dadu inca drumu glasului isi pazi cu mana ochii si cauta la culmi. Fasii alburii se desirau din pamant un fel de glasuri si ele si se intindeau tot mai subtiri destramari infragezite cu o abureala de coloare plutitoare neguri pornite a fi poate nor insa parca nehotarate oricum pornire inamorata asteptarii fiindca tocmai fusese primita dezmierdarea taios de purelor calde raze. O simtea nu caldura ci alunecarea lor in sus. Tarate oarecum ceea ce le aduna fiindu-le ca o chemare pe masura ce se ridicau ridicarea li se facea risipire si pentru ca semanau a greutate care ca greutate s-ar tagadui sau a zbor care si-ar cauta atingeri cu beznele taranei si chiar inradacinari negurile punte lorusi de dor ca dorul siesi dorit se naluceau frumusete azuriu realizata pieirii. Desavarsirea aceasta avea ceva in sine exaltant. Isi drese glasul mai cu hotarare. Simtea ziua simtea primavara pe maini dar condacul nu-i iesea din minte.