Cetatile de scapare - Ioan Barb

Prefata de Paul Aretzu Autobiografismul ca energie poetica nu s-a stins odata cu creatiile lirice ale promotiei nouazeci, iar asta dovedeste ca poezia este mereu dispusa la acumulari din domeniul prozei si dramaturgiei. E o mare pofta de poveste si confesiune, directa, nu obligatoriu sublimata – sau sublimata numai atata cat cred autorii ca le e de folos pentru a-si incropi propriile viziuni. In aceasta carte, cele mai multe dintre poeziile „sub acoperire”, deghizate in straiele narativitatii, graviteaza in jurul figurii tatalui, cel cat se poate de real, dar si cel de deasupra lumii, sau timpul insusi: „Seara cand se intorcea de la fabrica/ tata isi taia bataturile palmelor cu briciul/ le aseza tacticos pe un colt de ziar/ literele de plumb se imprimau pe carnea moarta/ [...] / apoi le scutura in soba de tuci/ [...] / ce vezi tata in intuneric/ arunca mucul tigarii in curte/ – un mic meteorit aterizand in iarba,/ am vrut sa ochesc o stea// mi se parea ca nu e tata ci mesterul timp/ isi privea palmele batjocorite de brici/ bataturile vor creste din nou/ si bataturile inimii vor creste/ si bataturile gandului la fel/ viata va fi acoperita de carne moarta/ pana cand mesterul timp/ isi va tari mantia peste vatra/ dar stiu ca Tu il vei demonta intr-o zi/ ii vei unge fiecare bucata cu vaselina/ il vei inchide in cufarul uitarii/ si oasele tatei vor lumina in pamant/ va creste carne noua pe ele/ prin ochiul de geam va straluci sarbatoarea/ palmele lui moi imi vor mangaia fata din nou.” In esenta ei, poezia lui Ioan Barb din prezentul volum este una religioasa, imbracata in haine profane. Toate celelalte obsesii si viziuni graviteaza in jurul acestei „cetati de scapare”, ale carei ziduri erup din inima, nu fara „amarul tristetii din pricina caruia ai inchis cerurile”. Cand deschideti aceasta carte, nu intrati ca pe stadion: poezia se roaga. (Ioan Es. Pop)   Descoperirea poeziei a reprezentat pentru Ioan Barb, dupa cum aflam din propriile-i marturisiri, un fel de drum al Damascului, schimbandu-i, la un moment dat, sensul vietii. Boemul risipitor, confuz s-a transformat esential intr-un credincios al artei literare. A si publicat, dupa 2010, un numar considerabil de volume, configurandu-si amprenta stilistica si confirmand reala sa ascensiune valorica. Concomitent, este si un publicist redutabil. Aparent narativa, lirica sa se concentreaza in nuclee metafizice puternice, intre care se dezvolta, ca un interstitiu, ca un background, factualitatea cotidiana. Asocierea celor doua aspecte concurente, disimulate, cel poetic si cel ziaristic (de fapt, un chip de revelare a sacrului in profan), reprezinta chiar metoda autorului: „mi se parea ca nu e tata ci mesterul timp/ isi privea palmele batjocurite de brici/ bataturile vor creste din nou/ si bataturile inimii vor creste/ si bataturile gandului la fel/ viata va fi acoperita de carne moarta/ pana cand mesterul timp/ isi va tari mantia peste vatra/ dar stiu ca Tu il vei demonta intr-o zi/ ii vei unge fiecare bucata cu vaselina/ il vei inchide in cufarul uitarii/ si oasele tatei vor lumina in pamant/ va creste carne noua pe ele/ prin ochiul de geam va straluci sarbatoarea/ palmele lui moi imi vor mangaia fata din nou” (Asteptarea). I se atribuie, astfel, realitatii domestice un halou, o iluminare, o trezire. Cetatile de scapare, titlul (biblic) al noului volum, semnifica, in Vechiul Testament, in Numerii si in Deuteronom, dreptul la judecata acordat celor care savarseau o fapta grava (omor), fara intentie. Extrapoland, poezia poate fi o astfel de cetate de scapare de la uitare (de la moarte): a copilariei, a amintirilor, a celor dragi, a inocentei, a iubirii, a trairii afective. Prin analogii, faptele obstesti, familiare isi au talcul in pilde crestine, precum apa morii din sat, temporara, in apa vie pe care o ofera Iisus femeii samarinene, la fantana lui Iacov. Ioan Barb ridica in transcendent faptul banal, firavul omenesc. Pentru copilul, evocat cu tandrete, hotarul intre realitatea aceasta si realitatea cealalta este permeabil, prilej de nesfarsite innoiri, de judecati morale si de sfinte (re)nasteri: „m-am cracanat asta vara pe pietre/ si am coborat sa scot ciutura cu lantul rupt/ atunci am simtit linistea Ta racorindu-mi maruntaiele/ deasupra arsita lumii imi ardea crestetul/ sa nu cazi ai grija ca pietrele sunt alunecoase/ stai linistit tata gandurile omului/ sunt si mai alunecoase/ sa nu cad in haul din mine sa nu cad// dar Tu imi potrivesti pasii pe pietre cu mana Ta/ imi arati ca sunt pline de muschi/ sa am grija cand ma scol si cand ma culc/ sa imi imbaiez mintea in ciutura cuvintelor/ fantana nasterii va aburi din nou/ si ma va incinge aura Ta/ de jur imprejur” (Fantana). Convorbirile poetului, confesiunile sale au doi interlocutori ingemanati, rezidenti in propria-i constiinta: tatal terestru, muncitor, marcat de oboseala, adancit in ganduri, emanand totusi siguranta, comprehensiune, si mirobolantul Tata ceresc, aducand bucurie si sens existente...