Cealalta scena - Alexa Visarion

Alexa Visarion, un cautator de lumina… Sunt la inceputul carierei de critic teatral. Un festival, o zi frumoasa de iarna, la Brasov. Adi Carauleanu, directorul artistic de atunci al Nationalului iesean, ne invita pe mine si pe un domn surazator, inalt, la o plimbare cu masina prin Poiana Brasov. Am, cred, 25 de ani si sunt uluit, tulburat, palid de emotie ca impart bancheta din spate cu marele regizor Alexa Visarion. Ma tem sa deschid gura, mai stii ce prostie pot spune… Ajungem in Poiana, coboram. Albul orbitor al zapezii e dantelat de gerul de peste noapte. „Parca e un decor al lui Strehler”, zice Alexa Visarion. E ceva indefinibil in privirea lui, un fel de liniste ambigua cu sclipiri abrazive. Poiana e pustie, iar Alexa Visarion are o voce atat de sonora incat la fiecare cuvant declanseaza avalanse imaginare. In fiecare minut aflu lucruri noi. La fiecare treizeci de secunde imi schimb radical parerile despre arta, teatru, viata. Am 25 de ani si sunt bulversat. Urmele pasilor nostri vor disparea in ninsoarea de mai tarziu, insa contururile acelei zile, strabatute de vocalele albe ale unei voci suspendate in timp, imi sunt nesterse azi, in hotelul bucurestean in care scriu aceste randuri pentru Alexa Visarion si pentru cei cincizeci de ani de cariera artistica. … Am 40 de ani de viata si ma intreb daca mi‑am castigat cu adevarat dreptul de a scrie despre astfel de oameni. Cum sa scriu despre Alexa Visarion? Ce sa scriu despre acest om pe care il iubesc si il admir, caruia i‑am citit cartile, i‑am vazut filmele, i‑am ascultat prelegerile universitare, i‑am urmarit ingandurarile si revoltele, dar si exuberantele izbucniri, credinta inalta in Dumnezeu si in om, bucuria de a trai?! De departe, cel mai dificil este sa faci fata nenumaratelor deschideri culturale ale lui Alexa Visarion, ca si cum ai incerca sa cunosti si sa descrii o multitudine de Visarioni, identici si, totusi, diferiti, schimbatori, ludici, profunzi. La ora aceasta, cea mai adanca reprezentare care mi se impune despre el tine de ceea ce as numi prin „filosofie a teatrului”. Este, inainte de toate, un ganditor, in sensul acela vechi pe care anticii il atribuiau celor ce se ocupau cu „afacerile” inconcrete ale cetatii. De la Alexa Visarion si George Banu am deprins pasiunea intrebarilor fundamentale despre teatru, intrebari primare ale caror raspunsuri sunt mereu problematice, relative, dar care te plaseaza intr‑un anumit tip de atitudine: care este rostul teatrului, cine sunt eu in teatru, ce tip de relatie exista intre teatru si viata, intre teatru si moarte, ce inseamna valoarea in arta si asa mai departe. Lecturile lui Alexa Visarion sunt impresionante. Ele provin din intalniri consistente cu alte gandiri din spatii si temporalitati diferite. Sunt putini, sa recunoastem, cei care, in teatrul romanesc, fac dezinvolt trimiteri la Nietzsche si Kierkagaard, la Berdiaev si Schopenhauer, la Bergman si Barthes, la Cioran si la Sestov, la Ecleziast si la marea poezie a Europei, la filosofiile vechi, dar si la cele de deunazi. Ce‑i drept, citeaza si altii, insa nimeni nu o face precum Alexa Visarion: citarea ca o chemare, citarea ca revendicare organica dintr‑un Sine largit, cum ii spunea Noica, o constiinta generica (Kant) ce ne aminteste constant ca nimic nu incepe cu noi si nimic nu sfarseste cu noi. O a doua reprezentare pe care indisolubil o atasez personalitatii sale este cea a Regizorului. Daca o fiinta din alte lumi m‑ar intreba cum arata un regizor, l‑as indica pe Alexa Visarion. Cred ca, in spatiul romanesc, el acopera, mai bine decat oricine, acea definitie clasica a regizorului ca autoritate, aliaj solid de culturalitate, energie virila, forta de seductie, violenta si tandrete, demonic si angelic intrepatrunse in tesaturile umanului vulnerabil. Sunt in Alexa Visarion contraste suficient de puternice incat sa faca din el un personaj cu totul si cu totul neobisnuit, cumva dostoievskian prin neliniste, prin continua cautare, prin indoiala de sine. Ca orice intelectual care are constiinta propriei valori, este orgolios, patimile omenescului nu l‑au tratat ca pe un strain, iar pumnalele ironiei le are intotdeauna la indemana. Pe de alta parte, insa, setea de sacru a lui Visarion este imensa. L‑am vazut inchinandu‑se la Manastirea Zosin, de pe meleagurile lui natale: erau acolo, in felul in care o facea, o lepadare de sine si o smerenie netrucate, ceva de taran pur care se va mantui. Felul de a fi al lui Alexa Visarion, multitudinea si complexitatea relatiilor lui cu nevazutul, probeaza un gand ce a mai fost formulat in trecut: fara o relatie cu metafizicul, artistul nu poate fi niciodata Artist. Alexa Visarion da satisfactie creatiei ca demiurgie, dar si, foarte important, creatiei ca etalare a omenescului; exercitare a fortei, dar si vulnerabilizare constienta, cheltuire sacrificiala de sine. Ii cunosc filmele, i le‑am revazut incitat si de cartea Vasilicai Balaita (Univers filmic – Alexa Visarion. Jurnal de spectator), ...