Calm - Cum sa-ti gasesti linistea intr-o lume stresanta si agitata - Gayatri Devi

Calm - Cum sa-ti gasesti linistea intr-o lume stresanta si agitata - Gayatri Devi      Ai cunoscut vreodată pe cineva cu care să te împaci incredibil de bine? Cineva al cărui calm se aşterne în jur, învăluind şi liniştind cele mai furtunoase stări de spirit? Un poliţist fantastic într-o stare de criză şi partenerul dorit de oricine? Un coleg apropiat, care te face să te simţi mai bine, atunci când pe şeful vostru îl apucă un acces de furie? Prietenul spre care te îndrepţi instinctiv, dacă eşti speriat(ă) sau agitat(ă)? Nu vorbesc despre cineva plictisitor sau „sedat“, ci, mai degrabă, despre cineva aflat într-o stare de vigilenţă concentrată, relaxată şi încrezătoare, starea optimă pentru navigare pe cuprinsul oceanelor vieţii noastre. Am cunoscut o astfel de persoană. In furtuna familiei noastre, bunicul meu era ochiul furtunii. Toate în jurul lui se învolburau haotic, aşa cum se întâmplă într-o gospodărie indiană. Iar în centru stătea Thatha, un monument de neclintită stăpânire de sine. Thatha se trezea în fiecare dimineaţă la ora cinci şi-şi pregătea o cană cu apă fierbinte. Apoi se aşeza într-un vechi balansoar. Eu mă cocoţam pe un scaun lângă el şi citeam împreună ziarul de dimineaţă – sau, cel puţin, aşa mă prefăceam. Când termina, se ridica în picioare, îşi încrucişa mâinile la spate şi păşea încet dintr-un capăt în celălalt al casei, peste care se revărsau zorii tropicali. Eu îl urmăream îndeaproape – nu suficient de aproape, încât să-l agasez, dar destul, ca să-i pot observa şi imita fiecare mişcare. Toată chestia asta dura cam o jumătate de oră. Spunea că-l ajută să gândească. Era un ritm lent în tot ceea ce făcea Thatha în acele ore matinale, înainte să înceapă să se agite şi să prindă viaţă gospodăria. Bunicul meu era un om puternic, un matematician care a condus compania regională de telefonie, având în subordine mii de angajaţi. Comportamentul său liniştit masca presiunile şi responsabilităţile extraordinare, care făceau parte din meseria lui. Ţin minte că s-a înfuriat doar o singură dată, când eu aveam şapte ani. Ca să fac o glumă, am aruncat o găleată de bălegar în fântâna de la ferma familiei, unde-mi petreceam vacanţele şcolare. Aşa că ferma noastră a rămas fără apă de băut. Bunica mea a început să ţipe şi să se agite, ceea ce nu m-a derutat câtuşi de puţin. Era o femeie schimbătoare şi predispusă la excese temperamentale, caracteristice multora dintre adulţii pe care i-am avut în preajmă în tinereţea mea. Când bunicul a aflat ce s-a întâmplat, primul lucru pe care l-a făcut a fost să ia măsurile necesare, ca să ne asigure apa de băut. Mă simţeam ruşinată. Eram nepoata lui favorită. Până atunci, nu se supărase niciodată pe mine, însă acum părea furios. Când protestele s-au mai potolit, am fost lăsaţi singuri în grădină. M-am uitat la el, îngrozită. Nu-mi spusese o vorbă – doar mă privise blând, ca şi cum şi-ar fi căutat cuvintele. In cele din urmă, a vorbit. „Ai făcut o prostie“, mi-a spus, atât de încet, încât aproape că nu l-am auzit. Şi asta a fost tot. Fără nici un fel de repercusiune. Am fost devastată. Din ziua aceea, puţine cuvinte m-au rănit mai mult. De ce? Pentru că veneau din partea unui om pe care-l adoram, un om calm, un model de serenitate. L-am admirat pe bunicul meu în clipa aceea, chiar şi în situaţia umilitoare în care mă aflam. Pentru că se ocupase de ceea ce trebuia, pentru că mă pusese la punct cum trebuia şi fără complicaţii, pentru că făcuse toate acestea cu foarte mult calm şi, mai presus de orice, pentru că-i comunicase nepoatei sale mici şi adorate că totul avea să fie bine. La vremea aceea, nu prea înţelegeam influenţa bunicului meu asupra mea. Incă nu ştiam că urma să-mi petrec o mare parte din viaţa de tânără adultă în căutarea Sfântului Graal al liniştii lui. Cu timpul, aveam să deprind secretele serenităţii bunicului meu. Iar peste ani, căutând răspunsul, aveam să dau peste el întâmplător. Dintr-un noroc absolut. Am descoperit ce avea bunicul meu, ceva ce-aş fi putut avea şi eu şi mi-ar fi permis să mă bucur de acea linişte plăcută, de acel calm şi acea încredere, chiar şi în vremuri tulburi. Am urmat medicina, pentru a continua tradiţia familiei. Ambii mei străbunici fuseseră medici. Tatăl meu era chirurg, iar mama – microbiolog. Dar în cadrul medicinei, mi-am ales domeniul neurologiei, pentru că nimic nu mă fascinează mai mult decât creierul şi pentru că ştiam că urma să găsesc în el răspunsul la căutările mele. In această carte, voi împărtăşi ceea ce am învăţat despre neuroştiinţa stării de calm şi despre ceea ce trebuie să facem, ca s-o atingem. Dar, mai întâi, să vedem mai îndeaproape la ce mă refer când vorbesc despre „calm“. Calmul este un sentiment de autocontrol interior, care ne permite să funcţionăm la capacitatea maximă a tuturor abilităţilor noastre. E starea ideală a creierului, susţinută de un corp aliat întru totul cu acest creier hotărât, ceea ce ne permite să ne valorificăm puterile cognitive, menţinând, în acelaşi timp,...