Basme romanesti repovestite - Constantin Virgil Gheorghiu

Basme romanesti este o culegere de basme si povesti romanesti populare si culte, repovestite de C. Virgil Gheorghiu si transpuse in limba germana in perioada de dupa razboi. O reinterpretare plina de farmec si dramatism, in care autorul incearca sa scoata la lumina unele taine initiatice ascunse in basme. Fragment Basme romanesti repovestite [...] El s-a daruit rugaciunii cu ardoare si patima, buzele lui ardeau ca niste carbuni aprinsi. Ochii ii straluceau, si lacrimi de speranta curgeau pe obrajii mesterului. Lumea din jurul lui se scufundase, nu mai auzea murmurul Argesului, nu mai auzea padurea si nimic din ce se petrecea pe pamant. Manole nu se ruga pentru sine sau pentru viata lui, ci pentru zidurile catedralei. Ele trebuiau sa se inalte, asa cum le vazuse in vis, asa cum luasera nastere in inchipuirea lui. El implora sa i se dea un semn, se framanta, dar nu s-a intamplat nimic. Si-a intensificat rugaciunea, el insusi ardea ca un foc sacru, il chema pe Dumnezeu, dar raspunsul nu venea. Atunci a vazut dintr-odata pe malul celalalt al Argesului o umbra mare, ca o uriasa rasa de calugar. Umbra a pasit spre el, mergea pe deasupra apei ca si cand ar fi fost pe drum neted. Acum Manole i-a putut vedea fata, o barba alba, un lant de aur la gat si pe rasa o cruce. Manole a inchis ochii ca sa scape de vedenie, cand a simtit o rasuflare calda alaturi si a auzit o voce profunda, sonora: “Mestere Manole! Mestere Manole!” Manole nu a raspuns. Atunci calugarul a continuat: “Eu sunt staretul Daniel. De peste cincizeci de ani locuiesc intr-o pestera din aceasta padure. Te cunosc. De doua ore imi aduce vantul rugaciunile tale. Adesea aud rugaciuni ale oamenilor care au pierdut ceva sau care doresc sa obtina ceva, dar inca nu am mai auzit o rugaciune care sa fie atat de plina de ardoare si durere.” Calugarul a zis mai departe: “Arta este pentru muritori o lume interzisa. Doar putini sunt chemati sa paseasca in aceasta lume. Si aceasta libertate poate fi atinsa numai dupa unele ispitiri.” “Mi-e cunoscut acest lucru”, a zis plin de sfiala tanarul mester. “Da, dar tu incerci”, a continuat vocea sonora a calugarului, “sa patrunzi in tainele artei, si aceasta se poate face numai cu niste sacrificii imense.” “Care sunt aceste sacrificii?” a intrebat plin de emotie Manole, care era gata sa se sacrifice pe sine. “Pentru a afla adevarata taina nemuritoare a artei, omul trebuie sa sacrifice si sa sacrifice mereu, fara nicio limita. Niciodata nu poate dobandi certitudinea ca a sacrificat destul. Si, cu cat sacrifica mai mult, cu atat mai intens devine sentimentul ca inca nu a sacrificat, de fapt, nimic.” “Niciun sacrificiu nu e prea mare pentru mine. Spune-mi numai ce trebuie sa fac”, a oftat din greu Manole. “Oare esti atat de bine pregatit si destul de puternic ca sa implinesti orice sacrificiu?” a intrebat calugarul. “Da, Parinte, da”, a strigat Manole. “Ma voi lasa bucuros taiat in bucati, numai sa ramana in picioare zidurile catedralei!” “De ce vrei neaparat sa construiesti o catedrala?” a rasunat o alta intrebare din ceata si intuneric. “Nu pot da niciun raspuns la aceasta intrebare”, a zis plin de chin mesterul. “Stiu numai ca nu pot continua sa traiesc daca nu am voie sa construiesc biserica. In clipa in care acest dar se stinge in mine, in mine va inceta si viata.” “Si iubirea fata de sotia ta, fata de bogatie si bucuriile acestui pamant, nu inseamna nimic pentru tine?” Calugarul era neinduplecat in dorinta de a-l face pe Manole sa-si cunoasca sufletul pana in strafund. “Numai atata timp cat mainile mele sunt in stare sa creeze”, a raspuns Manole. “Atunci, mestere”, si cuvintele umbrei-calugar au cazut asupra lui cu o putere intunecata, “daca esti gata sa aduci orice sacrificiu, fara sa stai pe ganduri, atunci zidurile incepute in vale nu se vor mai darama.” “Spune-mi”, a implorat Manole, “ce trebuie sa fac?” S-a rostogolit in nisip si a conjurat umbra, dar atunci calugarul a disparut si Manole a ramas singur in padure. Epuizat, s-a prabusit pe locul unde se confruntase cu calugarul, in genunchi, cu capul pe o stanca, uda de lacrimile lui. Pe malul raului Arges. S-a trezit la cantatul cocosilor din satele din jur. Ingrozit, a inceput sa alerge, se impiedica de pietre si tufe, cazand de mai multe ori si zgariindu-si fata si mainile. Transpiratie si sange ii curgeau de pe frunte pe fata. Asa a ajuns la locul constructiei, luminat ca ziua de lumina multor faclii. Se lucra febril. Ca posedati, zidarii asezau piatra peste piatra, temandu-se ca intr-o clipa de oprire zidurile s-ar putea prabusi. In mijlocul lor astepta domnitorul, inconjurat de sfetnicii sai. Manole a pasit in fata lui, cuprins de febra, epuizat, cu hainele sfasiate, dar ochii ii straluceau de foc interior. I-a povestit domnitorului, care il masura plin de dispret din cap pana-n picioare, ce i se prevestise in acea noapte. Va trebui sa fie adusa o jertfa, si atunci zidurile nu se vor mai darama. Dar domnit...