Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 - Adrian Ignat

Subiectul ales spre a fi tratat, dedicat contributiei factorului bisericesc la realizarea Marii Uniri, se justifica cu prisosinta pentru ceea ce a reprezentat unirea din 1918 pentru istoria noastra ca natiune si pentru viitorul nostru ca stat national. Am dorit ca prin demersul meu anumite aspecte ale acestui subiect sa fie analizate, clarificate si prezentate intr-o forma care sa intregeasca cunoasterea rolului jucat de Biserica Romana - Ortodoxa si Greco-Catolica – la marele act national din 1 Decembrie 1918. In intreaga noastra istorie Biserica romaneasca si-a adus obolul la propasirea poporului roman prin cuvant si fapta la propasirea poporului roman. Sub pelerina Bisericii cultura si spiritualitatea romaneasca a putut creste, aducand roade bune la vremea cuvenita; in tinda Bisericii, pentru o lunga perioada de timp, scoala romaneasca s-a putut dezvolta; sub obladuirea ei, patriotii romani si-au exprimat ideile; cu rugaciunea si binecuvantarea ei soldatii romani si toti luptatorii pentru unitate au reusit sa duca la indeplinire idealurile lor. Nicolae Iorga aprecia ca „istoria este un tribunal suprem in care se judeca faptele popoarelor, ale natiunilor si a intregii omeniri”. In indelungata lupta a romanilor pentru independenta si unitate, niciodata o idee, un ideal nu a polarizat cu atata forta vointa unei intregi natiuni, ca in anii grei ai primului razboi mondial. Cauza unitatii a generat acte de eroism si de bravura savarsite de armata romana in luptele de peste Carpati, in bataliile pentru apararea trecatorilor si a teritoriului Munteniei, in marile confruntari de la Marasti, Marasesti si Oituz din vara anului 1917. Idealul national a fost prezent si a condus actiunile politice si diplomatice, faptele de arme, creatia artistica si literara a acelei epoci. Activitatea politica si propagandistica, desfasurata peste hotare, indeosebi in Franta, Italia, S. U. A., Anglia etc., a fost si ea remarcabila in acei ani. Anul 1918 a reprezentat in istoria poporului nostru anul marilor sale realizari pe taram national, incununarea victorioasa a unui lung sir de asteptari si de renuntari, de lupte si de sacrificii pentru un crez, pentru un ideal: desavarsirea statului national unitar. Natiunea romana si-a realizat multisecularul ei vis in imprejurari internationale prielnice, dar pentru al caror curs favorabil au sangerat din belsug fiii sai. Documentele din vremea aceea arata atmosfera incarcata de patriotism in care poporul roman si-a realizat unitatea nationala. Hotararile de unire din 1918 au fost luate in cadrul unor organisme larg reprezentative, constituite pe baze general-democratice. Aceasta a dat acestor hotarari un caracter cvasi-plebiscitar. Infaptuitorul Marii Uniri din 1918 a fost poporul roman, in intregimea sa. Vasile Goldis, unul dintre militantii pentru unificarea statala deplina, afirma: „Romania Mare nu este creatia partidelor politice sau a armatei, ci a evolutiei istorice, ce nu poate fi oprita de nici o forta umana”. Iar Nicolae Iorga, cu inegalabila sa forta de patrundere, a apreciat ca cele doua mari etape, in care poporul roman si-a realizat si si-a desavarsit unitatea - 1859 si 1918 - au marcat „consacrarea in domeniul realitatii a unei stari de constiinta care a existat intotdeauna, de la originea insasi a neamului nostru”. In primul capitol al lucrarii („Biserica Ortodoxa si romanitatea. Consideratii generale”) am cautat sa evidentiez diverse opinii privind raportul dintre Biserica Ortodoxa si poporul roman. Am aratat ca Biserica Ortodoxa din Romania este o Biserica indigena, cu genealogia si caracterul ei consacrat de o traditie specifica. La noi, intre Biserica si stat, dupa modelul bizantin, a existat si exista o simfonie perturbata numai de evenimente absolut incidentale. Mai mult decat la celelalte popoare, la noi, la romani, legatura simbiotica dintre Ortodoxie si natiune nu numai ca nu poate fi negata, dar isi gaseste originea si sustinerea in insasi etnogeneza noastra. Tocmai de aceea legatura dintre cele doua elemente este mult mai puternica si nu poate fi desfacuta. Ori de cate ori in viata poporului roman a existat un moment de rascruce, ori cand s-au implinit anumite idealuri scumpe tuturor romanilor, atunci si in viata Bisericii stramosesti au avut loc mutatii ce au generat emulatii spirituale si impliniri bisericesti. Capitolul al II-lea al lucrarii („Contributia Bisericii din provinciile istorice romanesti aflate sub stapanire straina la promovarea ideii nationale, pana la 1914”) prezinta lupta Bisericilor romanesti din Transilvania (Biserica Ortodoxa si Biserica Greco-Catolica), din Basarabia (Biserica Ortodoxa) si din Bucovina (Biserica Ortodoxa). In Transilvania, desi alcatuiau majoritatea zdrobitoare a populatiei, romanii erau considerati „tolerati” pe pamantul stramosilor. In lupta pentru drepturile romanilor, Biserica Ortodoxa si, dupa unirea unei parti a credinciosilor romani cu Roma, si Biserica Greco-Catolica s-au afirmat ca luptatoare pentr...