75 de poeme - Vasile Dancu

Cuvant inainte de Irina Petras Imagine coperta I si ilustratii: Marcel Lupse, din ciclurile „Coaste” si „Gradini”   Imi erau (aproape) limpezi – dupa prima lectura a versurilor lui Vasile Dancu – doua lucruri: 1. ca avem de-a face cu un poet al locuirii, unul pentru care locul obarsiei are o atat de mare insemnatate, incat dependenta doar dorul de duca intretinut anume o poate mulcomi. Un poet care experimenteaza intr-o varianta proprie balansul intre exod si inradacinare pe care il traia/scria un Ion Pillat, sa zicem. Instalat domneste in satul lui din deal, dintre dealuri, cu casa sprijinita pe carti, nu doar pe stalpi trainici, el viseaza calatorii. Si 2: ca inocenta lui e jucata, caci sforile poemelor sunt trase de o minte lucid-ironica, incantata de dansul ei pe sarma intre. Am citit apoi comentariile la poezia sa (reunite la finele antologiei din 2012). Ion Muresan (nu e prima data cand il descopar in flagrant delict de excelenta critica de poezie!) a decupat exact esenta: „Este in poezia lui Vasile Dancu un nestapanit «dor de duca», dar si o «ancora» pe masura care zadarniceste plecarile. Este in poeziile sale o permanenta tensiune, un odgon care vibreaza intins intre «aripa» si «radacina». Este o incordare dureroasa care il face pe «agricultor» sa vada in forma opincii forma unei corabii sortite insa sa navigheze de veacuri pe valurile de lut ale dealurilor. Nu cred sa se fi scris la noi o poezie in care zadarnicia gandului de a porni la drum si imposibilitatea de a evada de sub puterea magnetica a locului sa fie atat de simplu, sintetic si frumos puse in cuvant. As indrazni sa spun ca este surprinsa aici o trasatura definitorie a sufletului romanesc, aceea de mirare/impacare intre «cu capu-n nori» si «cu picioarele pe pamant»”. N-as avea de adaugat decat cateva fine valorari: tensiunea e, in mare parte, trucata, iar durerea nu-i da tarcoale. Vasile Dancu nu tanjeste de-adevaratelea dupa departari. Cu fiecare opinca preschimbata in corabie, el vrea sa spuna, cu infinit orgoliu, ca adevaratele calatorii sunt ale mintii si, mai presus de toate, ale mestesugului punerii gandului in cuvant potrivit. Dorul dupa minunile nevazute ale lumii e contracarat discret de bucuria celui nicicand dezradacinat: „Fixat sunt pe veci pe-o culme de deal,/ n-am zepelin, n-am aripi/ doar bietul dor de duca/ imi poarta gandul/ prin multele cetati./ Mi-s drumurile scurte/ si se suprapun/ ca firele de ata pe un ghem./ Nu stiu nici una din marile minuni/ ce trebuie vazute/ macar o data-n viata,/ nici jalea atator dezradacinati/ dorind sa-si aseze/ numai pentru-o clipa/ tampla pe o glie/ in satul lor natal” – Fixare. Cand, demult, a inceput sa vorbeasca in versuri despre dealurile sale, a descoperit si forta Poeziei insasi, aceea de a purta gandul, de a transporta, metaforal, spre orice zari. Asemeni dealurilor impadurite ale Anei Blandiana, sfere pe jumatate ascunse in pamant, poezia locuirii de la Runcu Salvei „ascunde” deasupra ei o cupola aproape trufasa in constiinta de sine, cupola tuturor departarilor carora le e temelie. Aceste adevaruri aluneca discret-sugubat printre versuri. Taranul cu acces la verbul „domnilor” are, pana la un punct, ceva din Ion Creanga. Stapaneste si el arta disimularii. Rezolva insa pe dos chestiunea dublei apartenente. Nu duce satul cu el in lume, ci aduce lumea in satul lui. Daca „povestariul” isi incropea in mahalaua Ticaului un spatiu original, tranzitoriu si oscilant ca si firea sa paradoxala, bojdeuca, veritabil muzeu al apartenentei (care ii oferea toate inlesnirile unei vieti simple, primitive, un surogat de viata la tara, dar putea fi si locul potrivit pentru rafinamente intelectualicesti, locul in care sonoritatile cuvintelor erau „cercate” pana la perfectiune), Vasile Dancu incropeste un spatiu al apartenentei sale la lumea inalta instaland in casa de la tara o Biblioteca. Astfel, si in cazul lui, cele doua lumi se pot intalni nelitigios. Dar pastreaza si el in secret, cu un aer pisicher, credinta ca „fara atata invatatura, putea face lucru mai de pret” (G. Calinescu, Ion Creanga, viata si opera) decat cei de la oras (vezi, de pilda, Cantec: „Acum incepeti/ a ma cunoaste,/ domnilor ce fabricati balante./ De patru decenii/ trudesc neintrerupt/ in galeria rece/ a visului dintai./ Credeati/ ca pornind de la zero/ e imposibil/ sa faci ceva durabil./ Chiar daca-n surdina/ iata ca se aud/ arii din opere/ cantate la fluier./ Piatra obositului Sisif/ sta azi proptita/ intr-un varf de deal”). E o forma inedita de dragoste de carte, de pretuire a invataturii pe care o poti dobandi buchisind slovele si ramanand fundamental aproape de pamant. Ca si Ion Creanga, Vasile Dancu are acces la doua medii distincte si se descopera superior, intr-un fel, amandurora. Va juca si el rolul „mintii proaste care indrazneste sa ceara ascultare”. Postura umila ii asigura cale libera pretutindeni, fiindca – personaj, aparitie, figura – este ingaduit in cele mai rafinate cercuri si i se fac multe h...